Un tânăr pentru care lumea era o nesfârşită suferinţă, cu o singură scăpare: sinuciderea. Aşa era Ciprian Negreanu pe 8 mai 1993, când a ajuns la Prislop cu un prieten care gândea la fel. La mormântul lui Arsenie Boca, fără să ştie de ce, au început amândoi să plângă. Şi Negreanu, şi prietenul său sunt acum preoţi. După 20 de ani, părintele vorbeşte despre cum "a pus Dumnezeu mâna pe el" şi face o analiză sinceră a relaţiei românilor cu credinţa.

Puţini oameni pot să spună că au asistat la o minune, iar şi mai puţini pot spune că au fost ei înşişi protagoniştii unui astfel de fenomen. În cel mai mare complex studenţesc din Cluj-Napoca, Hasdeu, care găzduieşte mii de studenţi, camuflată bine între pomi înalţi, se află o biserică maramureşeană, din lemn, autentică. Aici slujeşte, din 2005, preotul Ciprian Negreanu (40 de ani), un om cu o aură de bunătate care poate dezpietri cel mai negru suflet. El este dovada vie că minunile se mai întâmplă şi în zilele noastre. Toţi cei care au ascultat povestea evenimentului petrecut într-o zi de 8 mai 1993, la mormântul lui Arsenie Boca, duhovnicul considerat de mulţi credincioşi drept „ultimul sfânt al românilor“, nu vor rămâne aceiaşi oameni.

„Weekend Adevărul“: Cine a fost părintele Ciprian Negreanu înainte de a se întoarce la Dumnezeu?

Ciprian Negreanu: Am fost asemenea multor tineri pe care în adolescenţă îi apucă gândurile, se gândesc cum e viaţa, dacă să credem în Dumnezeu, de ce credem. Mi-am dat seama mai încolo că revolta şi învârtoşarea mea au fost împotriva unui chip al lui Dumnezeu pe care îl aveau oamenii obişnuiţi, care se numeau credincioşi, sărăcuţii, la un anumit nivel de înţelegere şi de cultură. Eu nu-l puteam primi ca pe un Dumnezeu deplin, era un fel de credinţă amestecată cu soarta, un fel de „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus“, un fel de credinţă în care nimic nu se explica. Eram fiu