Se spune că hârtia suportă orice, iar mai nou, văd că şi internetul poate. Spaţiul virtual a devenit odată cu apariţia site-urilor sociale, blogurilor sau ziarelor online, locul în care lângă bogăţia şi accesibilitatea informaţiei şi-au făcut loc exprimarea frustrărilor, urii, invidei, şovinismului, xenofobiei şi intoleranţei.

Latura mizerabilă a unor indivizi a găsit mediul propice unde, la adăpostul anonimatului asigurat de identităţi false, să se poată exhiba indecent într-un loc public, aşa cum iniţial o făceau în adolescenţă, pe pereţii wc-urilor şcolii. Mi-aduc aminte cum intrând într-un astfel de loc, erai agresat de desene în tehnică rupestră ale organelor genitale de ambe sexe, de cuvinte porcoase precedând numele unor colege cu vino-încoa. Mă simţeam aproape de fiecare dată şocat şi mă întrebam, cum putea arăta cel care îşi căuta special o bucată de cărămidă, îşi lua creionul sau pixul cu care în ora precedentă luase notiţe despre poezia de dragoste, pentru a le folosi acum să-şi dea frâu liber pornirilor primare? Încercam, fără succes, să-i compun un chip celui care la adăpostul uşii închise a cabinei, era capabil să rabde mirosurile pestilenţiale doar ca să-şi scrijelească umorile perverse. Nu reuşeam niciodată, deşi eram conştient că “operele” nu aparţineau unuia cu trăsături de dezaxat, ci sigur unui coleg care poate îmi părea de treabă sau cu care mă cotonogeam la fotbal. Eram tentat iniţial să consider astfel de manifestări caracteristice unui număr redus de indivizi, limitat la şcoala sau liceul unde învăţam, dar ele au continuat să-mi sară în ochi în toaletele facultăţii, wc-uri publice, locuri dosite, la ţară sau la oraş, încât să cred că e plin pământul de obsedaţi sexual. Aşa cum vespasianele romane au apărut din antichitate ca răspuns al satisfacerii în mod igienic a unor necesităţi fiziologice evoluând până la actualele wc-uri publice, aş