În timp ce în ţară se joacă tenis pe rupte, concursurile atletice se numără pe degete.
Hai să mai lăsăm fotbalul în pace, deşi, la ora actuală, aşa-zisul "sport-rege" este un subiect de comentarii, nu neapărat prin babilonul care îl conduce, dar cel puţin prin prisma "chinurilor facerii" unei naţionale cu forcepsul unicului, deşteptului, frumosului şi vast-experimentatului Victor Piţurcă. Hai să lăsăm fotbalul în plata domnului Mircea Sandu şi a vel-boierului Mitică Dragomir, că despre fotbal se scrie tot anul angro. Hai să mai zicem câte ceva despre atletism, că tot se încheie Campionatele Mondiale, şi despre tenis, că există două fete acolo care şi-au luat nasul la purtare şi încep să înşire jucătoarele de top 10 ca mărgelele de gâtul păpuşilor cu care se jucau până nu de mult.
Există un progres în tenis, fără îndoială, dacă ne uităm la Simona şi Sorana. Dar în atletism nu există? Bineînţeles că da. Anul trecut, la Jocurile Olimpice de la Londra, România a fost ruşinea ruşinilor, coada cozilor, a râs de noi tot mapamondul, din Sri Lanka şi până în Antigua &Barbuda că urmaşii Gabrielei Szabo şi ai Ionelei Tîrlea n-au reuşit să pună niciun punct în traistă. "Niciun punct" înseamnă, în limbajul competiţiilor nicio clasare în primele opt locuri. La ora scrierii acestui text, România a reuşit să ciupească trei locuri în finale (Bianca Perie, Marian Oprea şi ştafeta fetelor de la 4X400 m). Însă, totuşi, doar fetele astea din urmă au asigurat cel puţin un loc VIII în finală, ceea ce înseamnă că punctul acela lipsă de la Londra a fost cucerit. Quod erat demonstrandum, vorba matematicianului, avem progres în atletism!
Până nu de mult, Federaţiile Române de Atletism şi Tenis erau în culmea buimăcelilor. Un amestec grotesc de amatorism, je-m-en-fiche-ism, suficienţă şi incompetenţă cât cuprinde. Conduse nu de manageri, ci de branduri. OK, Iolanda Balaş est
