Când vine vorba de lubeniță, în România sunt două puncte cheie – Dăbuleni, la olteni, și Gottlob în Banat. Bănățenii se chinuie să păstreze brandul care e așa vestit încât în fiecare sezon se trezesc că e ”împrumutat” de precupeții care cumpără și revând pepeni de import sub apelativul ”de Gottlob”. Ca să își salveze reputația au depus acte de înregistrare la OSIM pentru marca ”Lubeniță de Gottlob” și au tipărut etichete pe care le liptesc pe fiecare pepene. Sursa: Adi PîclișanSursa: Adi PîclișanSursa: Adi Pîclișan
1 /.
La Gottlob s-au cultivat anul acesta 300 de hectare cu pepeni verzi, iar producția e undeva la 18.500 de tone. ”E suficientă lubeniță cât să dăm fiecărui român câte o felie”, spune primarul Gheorghe Nastor. Cei mai mari pepeni depășesc 15 kilograme. Au miezul roșu, zemos și o aroma inconfundabilă pentru cunoscători.
E însă o întreagă discuție aici: pe de o parte lubenița de Gottlob în sine nu se mai cultivă (este vorba de soiurile autohtone produse de specialiști la Stațiunea de Cercetare de la Lovrin - Lovrin 535 sau Lovrin 504 – lubenițe mari, cu coaja verde spre negru care tindeau spre 20 de kilograme fructul). După Revoluție stațiunea de cercetare și-a încetat activitatea, așa că din lipsă de semințe
producătorii s-au orientat spre soiuri de import - din Olanda, Germania sau Ungaria: Crimson Sweet, Top Gun, Zengo sau Sorento.
”Gustul îl dă pământul”
Totuși ce face lubenița de Gottlob așa de bună? De ce un Sorento sau un Crimson cultivate la Gottlob sunt pur și simplu mai gustoase decât unele din ferma olandeză? Nu e vorba de niciun secret de cultivare – cu mici excepții (unii producători au importat sistemul de irigații unguresc, cu tunele protectoare şi irigaţie prin picurare), lubenițele cresc pe câmp sub soare. Și totuși e ceva.
Pământul locului. Solul special de la Gottlob fac
