În ciuda relaţiei de notorietate dintre Nixon şi Ceauşescu, este un ghinion pentru România faptul că meritele pentru deschiderea Americii faţă de China îi sunt atribuite prioritar lui Nixon iar rolul lui Lyndon Johnson trece aproape neobservat. Dar oamenii lui Johnson au făcut diplomaţie, oamenii lui Nixon au făcut diplomaţie plus PR. Îmi aduc aminte că era prin anii 90. În Bucureşti. Doi cetăţeni chinezi – cel puţin aşa păreau -, cu coatele rezemate de o balustradă. Unul dintre ei cânta „Dâmboviţă apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce”. Şi, cel puţin în cazul lor, aşa a fost. Care este totuşi povestea relaţiilor diplomatice româno-chineze? Din China nu vii aşa, ca şi cum ai trece din România în Bulgaria. Relaţiile diplomatice serioase, la nivel de ambasadă, româno-chineze datează din 1949. Desigur, România modernă a avut discuţii diplomatice cu Imperiul Chinez – istoria diplomatică indică de regulă, cu titlu de exemplu, discuţiile de la Paris dintre ministrul Kogălniceanu şi reprezentanţii chinezi. În 1939 abia se stabilesc relaţii diplomatice între Regatul României şi Republica China, condusă de Chian Kai-Shek şi pendulând între război civil şi o deja îndelungată ocupaţie japoneză în Manciuria. Ocupaţie condamnată de altfel la începutul ei, de Titulescu, la Societatea Naţiunilor, fără prea mare succes în condiţiile în care occidentalii sperau că Japonia, fostul lor aliat, nu se va retrage din sistemul de securitate internaţional instituit după primul război mondial. Evident, relaţia diplomatică a României cu Republica China nu este pusă în practică, atât din cauza stării de fapt din China, cât şi din cauza celei din Europa. Mai mult, în 1941 relaţia cu naţionaliştii chinezi este ruptă – ca proaspăt membru al Axei, România recunoştea statul marionetă Manchuko, în care japonezii îl aduseseră