O poveste interesantă a unui violonist cu renume internaţional, legat de Caransebeş şi de Timişoara deopotrivă revenit pentru câteva recitaluri acasă
Vlad Popescu s-a născut la Oraş, aşa cum îi spun localnicii Caransebeşului şi, tot aici, a avut primele contacte cu vioara, pe care n-a simpatizat-o deloc. Vlad a început să studieze vioara la insistenţele părinţilor. „Aveam şapte ani şi părinţii mi-au cumpărat o vioară. Tot îl întrebam pe tata ce-i cu asta, cum se cântă, dar nici el nu ştia. Am stat, din câte îmi amintesc, un an cu ea în casă, iar până la urmă am ajuns la şcoala de muzică”, a povestit în urmă cu trei ani penru Adevărul violonistul care, între timp, a ajuns să cânte în mai multe ţări din Europa. „Pe scurt, primii şapte ani de vioară i-am urât ca pe cel mai mare chin din viaţă. După şcoală, toţi copii plecau acasă, dar eu trebuia să iau mizeria aia de lemn în mână, să o car până la şcoala de muzică şi să scârţâi o oră. O duceam pe bicicletă, pe mâner, în toc, iar odată s-a deschis tocul şi vioara a căzut pe jos, pe beton. M-am oprit şi mă gândeam că poate s-a spart şi am scăpat, însă era solidă, nu s-a spart”, şi-a amintit amuzat Vlad Popescu. Acum, în 2013, revenit la Caransebeş unde a susţinut primul său recital în România, cu Quartetul Furiant, spune că îşi aminteşte cu drag oraşul natal. „Aveam 14 ani când am plecat de aici, locul unde mi-am petrecut toată copilăria. Eram toată primăvara în Zerveşti, la lalele. Primul concert din România e la Caransebeş, apoi mergem la Oraviţa şi Reşiţa. Venim dintr-un turneu din Italia, îmi place să cânt, am regăsit cu nostalgie Caransebeşul şi mă bucur că sunt aici.” Foto Vlad Popescu
Caransebeşul este locul unde Vlad a pus mâna pe vioară, dar Occidentul este cel care l-a consacrat. Un festival ţinut la Bayreuth, în Germania, l-a învăţat diferenţa dintre pasiune şi carieră. „Adevăratul punct de cotit
