Se aude de peste tot. Ca un blestem. E aproape, prea aproape de noi această dramă pe care specialiştii o numesc moarte. E la câţiva paşi de paşii noştri acest hău pe care nimeni nu ştie cum să îl ocolească. O să mă înjure iarăşi cei care nu sunt de acord cu numele meu de familie. Alţii vor spune, probabil, că plictisesc din nou cu stări interioare şi cu sentimente care nu interesează pe nimeni. Alţii vor da pagina plicitisiţi, privind jumătate cu milă, jumătate cu dispreţ, fotografia care îmi însoţeşte rândurile. Îmi asum riscul. Chiar dacă un prieten drag tocmai mă învăţase că riscurile nu trebuie asumate, ci evitate. Nu ştiu să fac asta. Şi nici nu cred că îmi doresc.
Alarma morţii sună ca un blestem dincolo de ecranul acestui televizor vechi care şuieră bezmetic. S-a stins din viaţă Florin Cioabă, regele romilor. Breaking news-ul a prins formă şi speculaţiile sunt în toi. Aproape că tragedia trece pe locul doi, aşa suntem de dornici de scandal şi de exclusivitate. În ciuda aparenţelor, moartea în sine nu mai este demult la modă. Vinde, interesează, provoacă, da, dar nu moartea. Ci numai vâlva care apare în jurul său, în jurul dimineţilor în care dispar dintre noi persoane cunoscute, care şi-au legat numele de evenimente sau de oameni care ţin prima pagină a actualităţii.
Alarma morţii se aude peste oraş, ca un scenariu fără egal, care spulberă în cale toate zâmbetele şi toate adevărurile. Miroase aproape până la mine în casă a crizanteme şi a lumânare arsă până la capăt, e cald în încăperea aceasta în care îmi târăsc singurătatea, ca într-un cimitir pe care nu ştie nimeni să îl şteargă de pe hărţi şi din suflete. Breaking news-ul continuă. Pe toate posturile de ştiri. Filmări din arhivă, declaraţii în direct. De ce, când, pentru cine, până unde, ce părere aveţi, cum primiţi vestea, ce se va întâmpla în comunitate, vi se pare că s-a făcut dest
