Elisabeta Mendel avea 31 de ani când a fost deportată, în luna mai a anului 1944, în lagărul de la Auschwitz. Deşi s-a numărat printre puţinii supravieţuitori ai Holocaustului, aceasta a putut povesti abia după 40 de ani cum se murea în lagărul de concentrare.

Amintirile din „uzina morţii” au fost consemnate în 1984 de către doi jurnalişti vâlceni, Gheorghe Smeureanu şi Ioan Barbu, şi publicate în ziarul „Orizont”, singurul ziar din Râmnicu Vâlcea, din perioada comunistă.

În 1944, Elisabeta Mendel locuia în comuna Pantinceu, din judeţul Cluj. Primul soţ al femeii a murit pe câmpul de luptă, cu puţin timp înainte ca ea să fie deportată în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Înainte să ajungă în Polonia, Elisabeta Mendel a fost dusă de jandarmi într-un ghetou de la marginea Clujului, alături de alte câteva mii de evrei.

„Era o fostă fabrică de cărămizi, un şir de polăţi. Am fost strânşi aici, din Cluj şi din alte împrejurimi, peste 15 000 de oameni bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii. Ne făceau mâncare în căzi mari de baie, nu aveam pe ce dormi, cu ce ne acoperi noaptea copiii. Au început bătăile. Unii erau torturaţi îngrozitor, abia îi mai recunoşteai la întoarcere. (...) În cele trei săptămâni cât am stat la Cluj am simţit infiltrarea groazei, sentimentul că ne-am pierdut drepturile de oameni. Pe 27 mai, am fost înghesuiţi în vagoane pentru animale. Tot drumul a fost un chin inimaginabil. În gara Nyregyhaza, hortiştii ne-au predat nemţilor. După două zile şi trei nopţi am putut coborî din tren ca să bem apă. În vagoane, mizeria ajunsese de neînchipuit. Închişi ca într-o cutie, am trăit 92 de oameni cu senzaţia că suntem într-un sicriu umblător. Mulţi n-au rezistat, agonizau în aerul îmbâcsit şi se salvau prin moarte de chinurile care aveau să urmeze. (...) Porţile Auschwitzului erau ca nişte porţi ale destinului. În pragul l