Săptămâna începe cu numirile celor opt şefi ai Direcţiilor Regionale Antifraudă. Decizia înfiinţării Direcţiei Generale Antifraudă, subordonată primului-ministru, ridică, însă, semne de întrebare. În afară de faptul că această suprastructură de control – ale cărei atribuţiuni se suprapun aproape milimetric cu cele ale desfiinţatei Gărzi Financiare – a fost gândită să îi confere o supraputere premierului, nu are nicio explicaţie logică.
Planul înfiinţării Direcţiei Antifraudă a ieşit la iveală la câteva zile după ce, în decembrie 2012, Victor Ponta îşi asigurase, în regim de urgenţă, controlul asupra serviciului secret al M.A.I. Moment în care a fost clar că aria de acoperire şi influenţă a sa tinde să se extindă nu doar asupra serviciului secret al M.A.I., ci şi asupra altor instituţii: Poliţie, A.N.A.F., S.R.I. şi chiar S.I.E. Oficial, pentru coordonarea activităţilor pe linie de evaziune fiscală şi spălare de bani. “Primul-ministru are ca atribuţii şi posibilitatea să coordoneze nu doar activitatea de combatere a evaziunii fiscale prin A.N.A.F., dar şi coordonarea cu celelalte instituţii, fie că e vorba de Poliţie, de serviciile de informaţii, care sprijină combaterea evaziunii fiscale, pentru că e foarte important să ai informaţii şi de la D.G.I.P.I., şi de la S.R.I., şi de la S.I.E., când e vorba de spălare de bani şi evaziune fiscală transfrontalieră. Acest lucru nu-l poate face şeful A.N.A.F., ci pot să-l fac doar eu”, explica, atunci, dl Ponta.
De ce ar fi mai eficientă în combaterea evaziunii o structură care i se subordonează premierului, nu ministrului pe care l-a numit acolo şi căruia, se presupune, i-au fost verificate expertiza, competenţele, integritatea? Care ministru poate şi el primi informaţii de la alte structuri implicate în lupta împotriva evaziunii fiscale, în baza unui protocol de colaborare interinstituţiona
