La puţin timp ce am aflat cum au ajuns peştişorii aceia mititei de tot în bazinele de pe Bulevardul Mihai Viteazul din Vulcan, mi-a fost dat să văd, la aceleaşi bazine, vălaie, cum li se mai spune, tot ceva cu peştii. De data asta ceva mai mari.
Peştişorii aceia,
crăieţi cum li se zice pe la noi, au fost eliberaţi în apa bazinelor de către un pescar cu decenii întregi de experienţă în domeniu. „Măi, da' nu mor de foame în bazinele artezienelor?”, l-am întrebat pe om. „Nu, mi-a răspuns el sec. Se hrănesc cu planctonul format pe fund. Şi să ştii că se mulţumesc cu puţin!”.
Câteva zile
după asta, în 15 august, mai exact, pe când aşteptam să înceapă programul de cântece religioase de la statuie, mi-a fost dat să văd o altă minune. Cu băgare de seamă, ca să nu-l vadă prea mulţi, probabil, un bărbat băga mâna într-o plasă din care scotea, pe rând, câte un caras mai mare ca palma. Îl scotea şi, apoi, cu grijă, îi dădea drumul în apă. A făcut aşa cu vreo cinci sau şase bucăţi şi încă mai avea în plasă, dar, mi-a zis, îi ţine şi pentru celelalte bazine.
La vreo două zile
m-am uitat să văd ce mai e cu peştii din bazine. I-am zărit doar pe cei mititei care, se pare, se obişnuiseră şi înotau fericiţi în gaşcă. Dintre cărăşeii cei mari n-am zărit mai niciunul. Mi-am zis că poate s-or fi ascuns prin vreun cotlon. Fals. M-a lămurit la puţin timp unul care era în temă. Se ascunseseră, da, dar nu în vreun colţ întunecat al bazinelor, ci în tigaia ălora care avuseseră grijă să-i pescuiască la ceas de noapte.
La puţin timp ce am aflat cum au ajuns peştişorii aceia mititei de tot în bazinele de pe Bulevardul Mihai Viteazul din Vulcan, mi-a fost dat să văd, la aceleaşi bazine, vălaie, cum li se mai spune, tot ceva cu peştii. De data asta ceva mai mari.
Peştişorii aceia,
crăieţi cum li se zic
