Despre cum ai vrea să iubeşti şi n-ai pe cine, despre cît înseamnă simbolurile de Bucureşti cînd vii de pe drumul Dakarului.
Pentru Collins Fai, Dinamo e scăparea din Bamenda natală, un oraş de 800.000 de locuitori, sediul opozanţilor faţă de regimul aflat la guvernare în Camerun. Urbe militarizată, frumoasă şi săracă. Boubacar vine din Guediawaye, localitate ceva mai mică din Senegal: a jucat la Drancy, în suburbiile Parisului, unde fusese cîndva un lagăr nazist. Dinamo i-a deschis poarta spre fotbalul real. Conaţionalul său, Pape N’Daw, provine de la “Association Sportive et Culturelle Niarry-Tally Grand-Dakar Biscuiterie”. Elton face parte din sutele de eltoni născuţi la Cuiaba şi din miile care ştiu cu mingea cît să plece peste Ocean.
La Dinamo de acum găseşti cea mai exotică şi provocatoare alăturare de personaje. Fotbalistic, cea mai acută criză de identităţi din Liga 1 la nivelul stranierilor.
Autohtonii? Dănciulescu, un veteran remarcabil ajuns rezervă, şi Balint, un băiat din galerie devenit titular. Curtean, un talent fără realizări la 26 de ani, şi Grecu, jucător cu o selecţie la “naţională”, dar cu Pandurii, U Cluj şi Petrolul în CV la 25 de ani. Adăugaţi-i pe Matei, bosniacul Hasanovici, din Tuzla, Thomas, care e francez în acte şi s-a rodat la Kaiserslautern B, prin Scoţia, Grecia şi Mehedinţi. Plus puştii de talent, Filip şi Rotariu.
Ce se dorea, probabil, un “melting pot” se transformă într-o shaorma “cu de toate”, plină de condimente pestriţe şi doar cu aromă de carne. “A tunat şi i-a adunat”, spune românul. Reţeta se încheie cu Mulţescu, un antrenor cunoscut pentru relaţiile sale conflictuale. El ar trebui să lege mîncarea asta şi să potolească foamea unor suporteri contrariaţi.
Nici unul din fotbaliştii străini de la Dinamo nu îşi respectă şansa, aproape nici unul din cei băştinaşi nu valorifică momentul. Cînd prinzi o
