Două nave fluviale, donate de Poliţia de Frontieră, au fost amplasate de Primărie la două dintre intrările în municipiu, ca simboluri ale oraşului în care vizitatorul tocmai intră venind dinspre Galaţi sau dinspre Constanţa ori Bucureşti. De fapt, două nave fabricate prin anii 50, scoase complet din uz, din care au rămas doar carcasele, dar reabilitate la exterior şi care încă pot pluti. Sau, ca să fim mai "plastici", două epave vopsite frumos.
Să nu fiu înţeles greşit: ideea în sine nu e rea, chiar dacă nu este neapărat una originală, iar alegerea unor nave drept simboluri ale Brăilei este varianta evidentă, atunci când te gândeşti la un oraş mare, aflat pe malul unei ape şi mai mari. Ironia situaţiei stă însă exact în acest aspect: ceea ce leagă cu adevărat Brăila de imaginea unei nave reprezintă faptul că municipiul se află pe malul Dunării şi că la şantierul naval se mai fabrică doar carcase de vapoare.
Brăila, în schimb, n-are nicio relevanţă, pentru locuitorii săi ori pentru vizitatori, din punct de vedere al unui port turistic. Nu există curse regulate de Dunăre, nici măcar către Galaţi (nu că oraşul vecin ar fi mai breaz din acest punct de vedere!), nu există curse de agrement pe fluviu, spre Insula Mică a Brăilei ori pe braţul vechi al Dunării, iar Brăila nu intră în oraşele-destinaţie ale croazierelor internaţionale pe Dunăre. Nimeni nu se poate plimba nicăieri pe Dunăre de la Brăila decât dacă are o ambarcaţiune proprie. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu e firesc.
Nu ştiu dacă problema ţine doar de autorităţi. Investitorii privaţi consideră păguboasă o asemenea afacere, probabil şi pentru că brăilenii nu par interesaţi de asemenea plimbări. Dar autorităţile ar trebui să subvenţioneze o cursă regulată de agrement pe Dunăre, cu una din navele pe care le deţine, măcar în week-end, pentru a-i face pe brăileni şi nu numai
