Nu la noi. La greci. Ideea apare ca rezultantă logică a unui proces demarat după ce, odată cu instalarea unei crize economice şi sociale fără precedent în Grecia, Biserica ortodoxă a simţit nevoia să se implice activ, marcând această dorinţă printr-o succesiune de acţiuni extrem de interesante.

Începutul este marcat de un moment de tensiune atunci când, după vii proteste, în 2009, Biserica ortodoxă acceptă, cu titlu excepţional, să plătescă un impozit special, cel pe marile averi. În octombrie 2010 atunci când adunarea anuală a episcopilor are ca temă principală „Biserica faţă în faţă cu criza", o lună mai târziu fiind difuzată o enciclică pastorală citită în toate parohiile. În text este evocată „ocuparea" ţării de către creancierii deveniţi „putere suverană', acuzând şi liderii politici de „lipsă a sentimentului de responsabilitate...deoarece au reprodus la infinit modele economice şi relaţii clientelare în scopul menţinerii lor la putere". Cu toate acestea, se adaugă în documentul respectiv, criza economică ar fi simptomul unei maladii mult mai profunde, una de ordin moral şi spiritual, datorată cultului banului şi civilizaţiei de consum exacerbat.

Miza disputei? Evident, banii. Foarte mulţi bani. Să nu uităm că Biserica greacă, păstrându-şi atributele de autonomie, este integrată pe deplin în sistemul de stat, cei aproximativ 9000 de preoţi şi 80 de episcopi fiind plătiţi ca funcţionari de stat, la aceasta adăugându-se o serie de facilităţi şi exonerări fiscale importante. Plata salariilor şi pensiilor preoţilor costă bugetul statului aproximativ 225 milioane de euro anual în timp ce, chiar în plină criză, în septembrie 2011, atunci când guvernul anunţă o nouă taxă imobiliară, se precizează şi că Biserica şi locaşurile de cult sunt scutite, „cu excepţia bunurilor exploatate în scop comercial".

Biserica este, în Grecia, cel de-al doilea mare pro