„Engem az érdekelt, mi van az eső mögött” (M-a interesat ce e dincolo de cuvîntul ploaie.) – a spus George Sbârcea într-o emisiune maghiară. Într-adevăr, eső este unul dintre cele mai interesante cuvinte ungureşti, mai ales dacă ne gîndim la expresia ”esik az eső”. Ploaia plouă – a explicat inexplicabilul profesorul meu preferat de sintaxă română, István Házy colegilor mei de la română B.
Recent am descoperit blogul consacrat de Sever Ioan Miu Olahus lui George Sbârcea şi alături de faptul că am aflat lucruri pe care nu le-am ştiut (am ştiut desigur că e autorul celui mai mare şlagăr clujean, A Donát úti orgonák – Florile de liliac de pe drumul Donát - şi a cărţii Szép város Kolozsvár – Frumosul oraş Cluj -, dar n-am ştiut că e şi autorul melodiei nemuritoare Dar-ar naiba-n tine, dragoste, cîntate excelent de la fel de nemuritoarea Ileana Sărăroiu, aşa cum n-am ştiut nici că într-un punct dureros al istoriei numele său era să fie maghiarizat în Barcsai.) Oricum, descoperind acest blog mi-a venit în minte declaraţia lui Sbârcea pe care am văzut-o cu mulţi ani în urmă.
Şi, gîndindu-mă, mi-am dat seama că sunt un fel de George Sbârcea. Mă interesează ce e în spatele unor cuvinte şi expresii ca ”aprig la minte”, „de culoarea vîntului”, ”mlădioasă”, ”apetisantă” ş. a. m. d. Mă interesează o cultură în care cineva a putut să scrie „n-am crezut să-nvăţ a muri vreodată”, o cultură în care cineva a putut ridica Coloana infinită. Trăiesc în cultura mea, dar şi într-o cultură străină mie, cunoscută totuşi, între oameni care m-au întrebat şăgalnic (alt cuvînt miraculos!) cînd a apărut volumul meu scris în limba română: ”Dar nu vrei să devii scriitor român, nu?”
Iniţial, am vrut să scriu despre Dorin Florea şi despre Aurel Trif, despre exasperarea care mă cuprinde cînd citesc declaraţia acestor provinciali mîhniţi şi mă gîndesc dacă oare are vreun sens ceea ce f
