Se spune că hârtia suportă orice, iar, mai nou, văd că și internetul poate. Spațiul virtual a devenit, odată cu apariția site-urilor sociale, blogurilor sau ziarelor on-line, locul în care lângă bogăția și accesibilitatea informației și-au făcut loc exprimarea frustrărilor, urii, invidiei, șovinismului, xenofobiei și intoleranței. Latura mizerabilă a unor indivizi a găsit mediul propice unde, la adăpostul anonimatului asigurat de identități false, să se poată exhiba indecent într-un loc public, așa cum inițial o făceau în adolescență, pe pereții WC-urilor școlii. Mi-aduc aminte cum, intrând într-un astfel de loc, erai agresat de desene în tehnică rupestră ale organelor genitale de ambe sexe, de cuvinte porcoase precedând numele unor colege cu vino-ncoa. Mă simțeam aproape de fiecare dată șocat și mă întrebam cum putea arăta cel care își căuta special o bucată de cărămidă, își lua creionul sau pixul cu care în ora precedentă luase notițe despre poezia de dragoste, pentru a le folosi acum să-și dea frâu liber pornirilor primare. Încercam, fără succes, să-i compun un chip celui care, la adăpostul ușii închise a cabinei, era capabil să rabde mirosurile pestilențiale doar ca să-și scrijelească umorile perverse. Nu reușeam niciodată, deși eram conștient că „operele“ nu aparțineau unuia cu trăsături de dezaxat, ci sigur unui coleg care poate îmi părea de treabă sau cu care mă cotonogeam la fotbal. Eram tentat inițial să consider astfel de manifestări caracteristice unui număr redus de indivizi, limitat la școala sau liceul unde învățam, dar ele au continuat să-mi sară în ochi în toaletele facultății, WC-uri publice, locuri dosite, la țară sau la oraș, încât să cred că e plin pământul de obsedați sexual.

Așa cum vespasianele romane au apărut din antichitate ca răspuns al satisfacerii în mod igienic a unor necesități fiziologice, evoluând până la actualele WC-uri pu