În ultimele luni s-a vorbit foarte mult despre încetarea coabitării în România, despre retragerea din acordul de coabitare. Comentariile vin în primul rând din constatarea poziţiilor diferite între reprezentanţii puterii executive, Preşedinte şi premier – pe care comentatorii şi analiştii le consideră semnalele ieşirii din acord.

Apoi apare interpretarea excesivă a nevoii de suprapunere a părerilor şi absenţa contradicţiilor de orice fel ca rezultat al acordului de coabitare în funcţiune. Indiferent de interpretări, acordul de coabitare e aici pentru a funcţiona până la capăt, mai mult, coabitarea se anunţă în viitorul previzibil a fi nu un fenomen ci o permanenţă a sistemului politic din România.

Coabitarea – ideal, text şi interpretări

Coabitarea ca proces nu a fost niciodată un început al acomodării depline a poziţiilor Preşedintelui şi a Premierului, ci mai mult a cuantificat spaţiul de responsabilitate preeminentă a fiecăruia, modul în care se realizează cooperarea dar şi spaţiul de dispută ca şi regulile de soluţionare a eventualelor divergenţe. Procesul nu era făcut decât să acomodeze poziţiile politice ale celor două personalităţi şi să evite trimiterea României din nou în conflict intern cu consecinţe majore.

Fireşte că era ideal ca această coabitare să înghită complet orice divergenţă, care, eventual, să fie soluţionată în spatele uşilor închise. Însă acordul de coabitare se bazează direct pe Constituţie şi legi care trebuie respectate, pe acţiunea competentă şi bună guvernare dar şi pe buna credinţă a părţilor. Mai mult, acordul în sine conţine explicit zonele în care pot apărea conflicte şi abordări distincte care, dacă nu pot fi rezolvate direct, intră în spaţiul public pentru a fi arbitrate de către alegători.

Dacă a existat o zonă majoră de teme care s-au derulat şi consumat direct şi fără nici un impediment în comunicarea