Vasile Miriuţă recidivează. E a doua oară când noul antrenor al Ceahlăului îşi laudă adversarul, nu ascunde sub preş raportul net nefavorabil al ocaziilor de gol, bref, acum cataloga drept norocos punctul smuls la Ploieşti. Pentru cine a uitat, după partida Ceahlăului din Ghencea Crăciunescu făcea ţăndări arbitrajul lui Radu Petrescu. Lui Miriuţă arbitrajul i se păruse chiar bun. N-a avut nimic de reproşat. Cu siguranţă că şi pe acolo, prin Bundesliga, pe unde Miriuţă şi-a împlinit cariera de jucător, se spune cam la fel ca pe la noi. Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Punctul sau punctele nu i le mai dă nimeni înapoi. Nu ai altceva de făcut decât să te cruceşti că mai apar şi astfel de oameni în fotbalul nostru unde bălăcăreala din orice e privită ca o virtute. Până să ne dumirim câte roade vor da metodele sale nemţeşti de pregătire, pe moment Miriuţă a plantat câte un sâmbure de realism, fair-play, bună-cuviinţă, respect reciproc, bună-creştere.

Cine îşi închipuie că nu-i tocmai mare scofală să te comporţi civilizat şi rezonabil precum Miriuţă n-are decât să se întoarcă în timp în epoca fotbalului urât mirositor al lui Borcea şi al lui Turcu. I-am revăzut acum o săptămână după derbyul Dinamo – Steaua. Păreau din alt film, unul de epocă. Din epoca în care o îngropau pe Dinamo în datorii, dar pozau în marii investitori cărora, vai, galeria nu le recunoştea strădaniile. A se citi cămătăria. Dinamoviştii care şi-au lepădat mult prea devreme răbdarea cu tranziţia lui Negoiţă şi a lui Mulţescu să-şi aducă aminte că manageriatul Borcea & Turcu a însemnat o gaură de vreo zece milioane de euro. Fără Negoiţă şi fără Duru azi Dinamo i-ar fi ţinut companie Rapidului. I-am revăzut cu toţii pe cei doi după derby. Aceleaşi declaraţii colţoase, veninose, scrâşnite printre dinţi, cu economie maximă de vocale, azvârlite flegmatic peste umăr. Jaf la drumul mare, arbi