În fiecare zi, fie că e caniculă, ploaie sau zăpadă, ei sunt la datorie, fiecare în zona ce îi revine. Îi recunoşti după vestele portocalii cu dungi reflectorizante, care îţi sar în ochi de la o poştă. Au feţele arse de soare, mâinile bătătorite şi aspre, unii sunt mai tineri, alţii mai bătrâni, unii sunt vorbăreţi, alţii mai tăcuţi.
Pe strada Amaradia, dis-de-dimineaţă, trei muncitori târăsc măturile după ei printre frunze şi hârtii aruncate la întâmplare. Două femei minione încălţate în papuci de cauciuc îşi umplu imediat sacul, îl ridică în spate şi îl cară până la remorca tractorului care adună gunoiul. Printre femei, Marius Popa munceşte şi el cu spor şi nu ezită să îşi ajute colegele de fiecare dată când au nevoie. Mătură străzile Craiovei de doi ani şi crede că dacă ar fi putut pleca în străinătate altfel ar fi mers lucrurile, pentru că ar fi avut un salariu mult mai mare. În timp ce ţine strâns coada măturii, bărbatul spune că a trecut şi prin momente în care s-a simţit dispreţuit de cei cărora le strânge gunoiul. „Eu îmi fac treaba şi încerc să nu prea bag în seamă tot ce zice lumea. Pentru mine e bine că am un salariu şi până muncesc cinstit, nu dau în cap la nimeni“, mărturiseşte Marius, mândru că pe vremurile astea grele are un serviciu. „Stau aici, ce să fac?! Mă mulţumesc cu ăsta. În altă parte unde să mă duc, dacă nu am şcoală prea multă. Nici la spălat de geamuri nu mă ia nimeni“, adaugă el, privind pierdut.
„Nu mi-e ruşine cu ce fac“
Se munceşte de zor şi în centrul Craiovei. Un bărbat înalt, cu o pălărie mare de paie roasă de vreme, plimbă o maşinărie cu care spală pe jos, printre trecătorii grăbiţi. Pe lângă el, un alt angajat curăţă zona cu un furtun cu apă, care face ca toţi porumbeii să se sperie şi să zboare pe acoperişurile clădirilor din jur. Îşi văd de treabă şi nu bagă pe nimeni în seamă.
Pe strada Unirii, o găsim
