Nu ştiu încă, la ora la care scriu, dacă, cum şi cât se va vorbi anul acesta despre 23 august 1944. De la respectiva zi, despre care s-a scris şi s-a vorbit între 1944 şi 1989 mult şi în chip şi fel, cel mai adesea cu vădite intenţii manipulatorii, nu se împlineşte în 2013 un număr rotund de ani.
Aşa că e foarte posibil ca aniversarea fostei Zile Naţionale a României să treacă neobservată, să nu prilejuiască decât două-trei simpozioane de conjunctură, ici-colea, sau câteva emisiuni de televiziune leşioase, cu comemoratori diletanţi, emisiuni generate de o ambiguitate amplificată în timp şi care a făcut ca iluziile libertăţii din august 1944 să se confunde în imaginarul postbelic, aşa după cum scria profesorul Ioan Stanomir (cf. Apărarea libertăţii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010), cu rădăcinile comunismului însuşi.
Pentru adevăraţii făuritori ai lui 23 august 1944, făuritori care au fost în principal Regele Mihai, dar şi fruntaşii Partidului Naţional Ţărănesc, Partidului Naţional Liberal şi ai Partidul Social-Democrat, cu sprijinul necondiţionat al armatei, respectiva zi a fost una lipsită de ambiguităţi. Ea a însemnat şi s-a născut drept consecinţa unei necesităţi ivite din colapsul de pe front şi din ezitările, ba chiar din încăpăţânarea mareşalului Ion Antonescu, de a face ceea ce trebuia să facă cu adevărat în interesul ţării. Ion Antonescu, care a fost mai mult decât un simplu prim-ministru, a fost Conducătorul Statutului, a refuzat să aplice strategiile şi să ia măsurile ce se impuneau, a preferat tergiversarea, nu a cerut armistiţiul şi nu a încheiat pacea cu aliaţii, nu a încercat să salveze ceea ce se mai putea salva. Fie şi numai aceste ezitări şi încăpăţânări ar trebui să tempereze discursul naţionalist-patriotard al admiratorilor săi.
Cine are curiozitatea de a parcurge cu luare-aminte cartea Viitorul libertăţii, recent apărută la
