Prea multe lovituri de teatru în acest roman ambițios*, care vrea să fie și o frescă a Spaniei din perioada lui Franco și mai dincoace, și povestea unor amoruri care se termină prost, și istoria picarescă a unor intelectuali spanioli sau hispaniști, trecuți prin multe.

Totul începe de la o profesoară universitară din Madrid pe care o părăsește soțul pentru o tipă mai tînără. Ca să uite că a fost abandonată de ticălos, Blanca se duce la o bursă la o universitate mică din California, să pună ordine în hîrtiile rămase de la un profesor de literatură emigrat din Spania cu un an înainte de Războiul Civil. Aici îl cunoaște pe discipolul american al profesorului, dar și pe adversarul său, directorul departamentului, cu rădăcini în Spania și în Chile. Între cei doi e o rîcă veche, iar Blanca nimerește între ei. Misterele și loviturile de teatru din roman țin de permanentul du-te-vino între un trecut în care s-au adunat întîmplările și secretele a două generații, plus niște întîmplări dezgropate de pe la 1800, și un prezent suficient de complicat – sîntem în anul 1999! –, încît să nu-i poți da de cap cu una, cu două. De fapt, aici sînt trei romane clasice care se suprapun pe ici, pe colo, nu foarte complicate, luate în parte, dar cît se poate de interesante, chiar palpitante, din care María Dueñas face unul singur, folosind și trucurile postmoderne ale unui Paul Auster, dar și rețetarul verificat al romanelor-foileton. Izbutește ea în cele din urmă, atît că pe două dintre ele, cel al profesorului spaniol emigrat în America și cel al învățăcelului său care călătorește în Spania franchistă, săracă și înapoiată, le expediază în romanul bursierei de 45 de ani, pe care autoarea o pune să cînte la trei piane, ca să lege lucrurile, ceea ce se simte în ultima treime a cărții. Nu m-ar deranja numeroasele lovituri de teatru ale celui de-al doilea roman al Maríei Dueñas, dac