Am auzit des zicala ca mai binele e dusmanul binelui, nu-i asa? Si in sport, vine un moment in care uiti sa te mai bucuri de ceea ce faci, vrand sa fii "mai bun".
Nasc, de fiecare data, mirari sau dezaprobari, in jurul meu, cand spun oamenilor ca nu ma mai intereseaza timpii pe care-i scot la vreo cursa, ca mi se pare mai important sa ma bucur de tot ce se intampla in momentele alea, decat sa stau cu ochii pe ceas. Sigur, spun ei, iti convine sa spui asta, tu ai cunoscut succesul. Succesul? Care succes? N-am castigat niciun maraton si, sincer sa fiu, nici nu imi amintesc sa-mi fi dorit asta, vreodata, mai ales ca alergarea pe distante lungi n-a fost o pasiune din copilarie. Cat despre sabie, nu stiu despre ce castiguri poate fi vorba acolo, in conditiile in care, fiecare reintrare al lamei in teaca, dupa un exercitiu reusit, si fara accidente, e un succes.
Desigur, eu sunt cel atipic aici, eu "gresesc". E in matricea lucrurilor, e un rost firesc, sa vrei sa scoti cu cinci secunde mai putin, asta-i sportul. Doar ca, pe unii dintre noi, incepe sa ne preocupe mai mult destinatia, nu calatoria. Si, vad in jur, colegi sportivi, care sunt marcati de faptul ca in ultima luna n-au reusit sa scada cu un minut sau cu o secunda, motiv pentru care se incranceneaza si nu se mai bucura. Pentru ei, alergarea devine un fel de scrasnet din dinti, un scop crunt si fara gust. Incerc sa le spun ca nu asta-i important, ca, de fapt, asta-i va indeparta si mai tare de drum, ca-i va face sa nu mai vada padurea, din cauza copacilor.
Am cel putin 114 motive pentru care nu voi castiga niciodata, vreun maraton. Si, chiar daca-l voi castiga, asta nu ma va face mai bun decat cei din spatele meu. Dupa ce alergi langa un nevazator sau impreuna cu un alergator cu o proteza in loc de picior, va jur ca toata dorinta asta de castig devine un fum urat mirositor. Am vazut oameni care se
