Știu, a fost cel puțin o dată în viața lui un mârlan nenorocit. Și probabil că nu e tocmai un om bun.
Știu, e foarte trist să vii, la 30 de ani de când ai scos un album, în concert cu absolut aceeași muzică.
M-am gândit la toate astea înainte de mă hotărî să îl vad pe Roger Waters la Göteborg. Dar mi-am și spus că eram foarte tânăr pe vremea în care am început sa visez să văd un concert Pink Floyd și când am pornit să caut casete VHS cu înregistrări din concertele lor. Și cum, din păcate, Pink Floyd nu va mai fi posibil vreodată să vad, am decis că The Wall poate fi un înlocuitor mulțumitor.
Ce am văzut? Probabil cel mai mare concert la care am asistat vreodată și, aproape sigur, cea mai mare producție care s-a făcut până acum pe undeva prin lume pentru un eveniment de două ore.
Sute de proiecții simultane, efecte sonore și luminoase care te năpădesc, un avion care zboară pe deasupra publicului și trece apoi prin zid, un porc zburător care îndeamnă la consum, focuri de mitralieră de pe scenă către public etc. etc. etc. Absolut uluitor.
Mărturisesc că, deși mă consider o persoană destul de “dusă pe la concerte” așa ceva nici nu am mai văzut și nici nu prea îmi imaginam că voi vedea prea curând.
În materie de conținut, Waters aduce The Wall în prezent intruducând foarte multe imagini și referințe legate de războaiele din ultimii 20 de ani, oameni uciși pentru că au îndrăznit să nu fie de acord cu regimul și societatea actuala de consum. Cântă excepțional cu aceeași voce din tinerețe și împreună cu niște instrumentiști, în marea lor majoritate cam de aceeași vârstă cu el.
Concertul îi este dedicat lui Jean Charles de Menezes, studentul brazilian pe care poliția londoneză l-a confundat cu un terorist și l-a împușcat în 2005 în stația de metro Stockwell. Conform lui Waters, familia acestuia nu a primit până azi nici măcar scuz
