Legenda spune că Ricardo Cadu are un laţ pe care stau scalpurile multora dintre antrenorii sacrificaţi în ultimii ani la CFR. Sacrificaţi la abatorul CFR, dacă ne gândim că Arpad Paszkany a numit 16 antrenori în 10 ani de domnie în timp ce Manchester United a strâns 20 de manageri în 140 de ani de existenţă... Bine, că veni vorba, am înţeles că Paszkany l-a intuit pe anunţatul Ferguson al CFR-ului, Eugen Trică...

Revenind la Cadu şi antrenorii care ar fi fost uzurpaţi de orgoliosul căpitan, după cum a jucat portughezul în Ghencea, ai fi spus că vrea să-l cureţe pe Grigoraş încă de la primul meci al acestuia. Greoi ca un hipopotam la primul gol al Stelei, o balerină pe poante la golul al doilea, Cadu a devenit mai priceput în înfruntarea propriilor antrenori decât a atacanţilor adverşi... Sau poate că totul nu a fost decât în folclorul stadioanelor şi, de fapt, Cadu nu lucra antrenori din teren ci pur şi simplu nivelul jocului i-a scăzut constant.

Grigoraş spunea înainte de primul lui meci la CFR că, după o carieră de „salvatore della patria“, a primit în sfârşit pe mână o echipă cu care să câştige un trofeu. Săracul, câte iluzii şi-a făcut. De fapt, tot o „ambulanţă dotată corespunzător, cu targă“ i s-a dat pe mână, fiind chemat să transforme în bici cea mai slabă echipă a CFR-ului din era aristocrată a clubului. Măcar l-au chemat pe cel mai bun „salvatore“...

După ani de inspiraţie, conducerea CFR-ului a cam dat-o-n bară cu selecţia. S-a rupt seria magică a loviturilor de tip Dubarbier, Culio, Traore, Pereira, Renan, Sougou, Bastos... Exact invers se întâmplă în cazul Stelei, care după zeci şi zeci de transferuri ratate, a reuşit să facă o selecţie excelentă, sigur, şi exorbitantă, cu care mărşăluieşte acum prin campionat. Pe vremuri, Surdu sau Semedo erau aduşi de la CFR pentru a da noi dimensiuni mediocrităţii de atun