Se zice, nu-i aşa?, un umăr de nădejde, de sprijin, de odihnă. Opusul alunecării. Un loc de apropiere şi de ţinere. Umărul cheamă la aşezare.
Dar dac-am avea umeri de peşte, iar lubrifianţii ar fi incluşi în forma noastră de prezentare? Dac-am fi alunecoşi tot timpul şi nici n-am şti cum e să trăim altfel?
Se prea poate să fie o formă onestă de agregare asta, nu de alta, dar am fi ceva mai armonizaţi cu interiorul. Eu, cel puţin, aşa mă simt când nu fac lucrurile clar şi ferm. Când oscilez.
Aşa e şi când se amestecă emoţiile şi sentimentele-n noi. Devenim glisanţi sau chiar clisoşi. Am vrea, poate, s-ascundem, însă ceilalţi simt, la fel cum îi simţim şi noi pe ei, atunci când sunt în propriile alunecări.
Mă gândesc uneori cum ar fi dacă ne-am putea preschimba pe loc, în funcţie de măcinările noastre. Sau de apoteoze. Dacă trupul ar lua forme care să declare stări şi noduri. Am fi şopârle, albăstrele, rumeguş, frânturi de nori, nisip sau vajnice oriceuri, la nevoie.
Poate ne-am bucura de frumuseţi şi-am încerca să îmbrăcăm ascunzişurile, ca şi acum, ca şi mereu. Da, însă scenariul meu nu e nici pe departe generos fiindcă în el nu sunt acoperăminte şi nici încălţări. Umeri de peşte…
Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Se zice, nu-i aşa?, un umăr de nădejde, de sprijin, de odihnă. Opusul alunecării. Un loc de apropiere şi de ţinere. Umărul cheamă la aşezare.
Dar dac-am avea umeri de peşte, iar lubrifianţii ar fi incluşi în forma noastră de prezentare? Dac-am fi alunecoşi tot timpul şi nici n-am şti cum e să trăim altfel?
Se prea poate să fie o formă onestă de agregare asta, nu de alta, dar am fi ceva mai armonizaţi cu interiorul. Eu, cel puţin, aşa mă simt când nu fac lucrurile clar şi ferm. Când oscilez.
Aşa e şi când se amestecă emoţiile şi sentimentele-n noi. Devenim glisanţi sau chiar clisoşi. Am vrea
