Ușile dulapului scîrțîie amenințător, scaunele zboară de nebune prin casă, spiritele malefice intră adînc în păpuși, în pereți și, evident, în oamenii nevinovați. Sîntem informați că, în ciuda elementelor fantastice vecine cu balamucul, pelicula se bazează pe o bizară serie de evenimente reale, petrecute în America anilor ‘70 (o casă bîntuită, o familie terorizată, niște depanatori paranormali etc.). N-am reușit încă să delimitez cu strictețe adevărul de marketing și, date fiind antecedentele lui The Blair Witch Project, nici nu-mi propun s-o fac prea curînd.

Cert e că acest horror oldschool, fără pretenții de originalitate sau intenții revoluționare, dar precis și eficient ca un ceas elvețian, se bazează pe niște filme reale. De la The Hounting, The Exorcist și Poltergeist la Paranormal Activity și chiar Insidious – al patrulea lungmetraj al lui James Wan, care a făcut tranziția de la festivalul de porn-torture din Saw (2004) la concertul de efecte sonore din acest neașteptat de subtil The Conjuring (2013)*. În fine, tînărul regizor (36 de ani) australian de origine malaeziană pare să fi identificat combinația cîștigătoare: o temă de seria B, o distribuție de Liga 1 (Vera Farmiga, Lili Taylor, Patrick Wilson, plus actorii-copii, care sînt absolut impecabili) și o imagine de colecție, care amintește pe alocuri de fabuloasele isprăvi ale lui John Alcott din The Shining.

Ce se-ntîmplă? Doi analiști paranormali cu vocație de ghost busters, Ed (Wilson) și Lorraine (Farmiga), sînt solicitați de Carolyn Perron (Taylor) să investigheze o casă în care noaptea se petrec niște chestii bizare. După ce-și instalează conștiincios un delicios instrumentar de specialitate (aparate de fotografiat care ar face azi deliciul oricărui hipster din Dianei 4 și care se declanșează la apariția efemeră a fantomelor, magnetofoane menite să înregistreze vocile de dincoace și