În Parcul Național Taman Negara, Malaezia trăiesc aprozimativ 3000 de aborigeni – Orang Asli. Nomazi, se mișcă în continuu de colo colo. Trăiesc în sate mici, între patru și zece familii. Femeile contruiesc casele, bărbații vânează cu tuburi de ratan și cu săgeți de palmier unse cu otravă. Ei sunt singurii care au voie să taie copaci sau să vâneze în Taman Negara, și doar pentru a-și asigura existența.
Sunt nomazi. Azi sunt aici, mâine nu sunt. Malaezienii îi folosesc în scopuri turistice, îi caută prin pădure și duc turiștii să vadă cum trăiesc. Au încercat să le dea pământ, bani, să-i învețe agricultură, să-i facă să-și trimită copiii la școală. Nu-i interesează. Azi sunt, mâine au plecat în pădure. Au încercat să le facă cărți de identitate, le pierd. Să le dea brichete, le pierd. Să le dea case să stea locului. Nu vor.
Au limba lor, nu vorbesc malay între ei. Tot ce trebuie să știe un bărbat este să facă focul și să vâneze. După ce învață asta, poate să se însoare și să plece. Nu mai are nevoie de nimic altceva.
Atunci când moare unul dintre ei, ceilalți îi suie cadavrul în copac să-l mănânce animalele. E un schimb corect, în timpul vieții ei iau de la natură tot ce au nevoie pentru a trăi, moartea îi pune să plătească cu propriul corp datoria acumulată.
Am vizitat cu un ghid local un sat din ăsta. Sat… patru familii. S-au uitat la noi ca la maimuțe cum le facem poze ca la maimuțe. Probabil că-i vizitează câteva sute de turiști pozași zilnic, ca la grădina zoologică. Ne-au arătat cum fac focul, cum folosesc tuburile cu săgeți ucigașe. Ne-au arătat cum natura le dă casă, masă, tot.
L-am întrebat pe moșul ăsta care meșterea la un tub, într-un cort, câți ani are. Nu știe exact, a uitat. Poate în jur de 70. Ce importanță are? râde. În 5 ani mor și or să mă urce pe un copac acolo, zice arătând spre cea mai veche pădure din lume
