Se spune că fotbalul românesc a avut trei mari jucători pe postul de libero: Apolzan, Ştefănescu şi Belodedici. Până să ajungă însă un remarcabil libero, Ştefănescu a jucat atacant şi mijlocaş. Cunoscut drept căpitanul Craiovei Maxima, fostul fotbalist a debutat la Steaua. În 1969 avea 18 ani şi juca vârf de atac la echipa din Ghencea. A prins patru sezoane la Steaua în echipă cu Sătmăreanu, Dumitru, Iordache şi Iordănescu, dar în 1973 a plecat la Universitatea Craiova, convins de Constantin Oţet. În Bănie, Ştefănescu a prins sfârşitul generaţiei lui Deselnicu, Oblemenco, Ţarălungă şi a pus bazele generaţiei lui Balaci, Cămătaru sau Ţicleanu. În 1976, antrenorii l-au retras din linia de mijloc în apărare şi datorită viziunii sale extraordinare a devenit un libero redutabil. Specialiştii spun că, la începutul anilor 1980, Ştefănescu a redefinit noţiunea de libero. La Europeanul din 1984 a fost desemnat în echipa turneului, deşi România a obţinut doar o remiză. Ştefănescu n-a avut norocul de a juca şi afară. A avut două posibilităţi. Pe vremea junioratului, când a fost cel mai bun om al unui turneu de la Cannes, francezii au vrut să-l

oprească. Apoi, pe când juca la Craiova în Cupa UEFA. A refuzat 200.000 $ Înaintea meciului de la Florenţa, contra Fiorentinei, italienii au venit cu 200.000 de dolari, pe care i-au oferit fotbalistului, asigurându-l că îi vor rezolva şi actele. Era în 1982 şi Ştefănescu avea 31 de ani. A refuzat, temându-se pentru familia sa, şi a mai jucat la Craiova până în 1986, când s-a dus ca antrenor-jucător la FC Braşov. În 1988 a abandonat activitatea de fotbalist, cu un bilanţ de 490 de meciuri în prima ligă. Mircea Lucescu a clădit naţionala anilor 1980 cu Ştefănescu în capul listei. I-a dat banderola de căpitan de echipă şi i-a consolidat renumele de „ministru al apărării”. Aşa i se spunea fostului internaţional, care a jucat de 66