Se apropie cu paşi repezi momentul în care actualul guvern (cu mâna parlamentului) va lua o hotărâre crucială pentru România. Cum suntem anunţaţi, în toamnă (septembrie) toate aranjamentele cu compania RMGC vor fi finalizate, iar statul român va da undă verde preparativelor de exploatare a zăcământului aurifer de la Roşia Montană.

S-a scris mult şi s-au derulat dezbateri prelungi pe tema înţelepciunii şi oportunităţii acestui proiect întors pe toate feţele atât de către susţinători cât şi de către criticii contestatari. Personal am reţinut argumentaţia temeinică şi pertinentă a specialiştilor în problemă, inclusiv Academia Română, privind precauţiile de rigoare relative la posibilele lui consecinţe. Cum se vede treaba, decidenţii politici nu le iau în seamă şi lasă să se înţeleagă că interesul economico-financiar al momentului ar fi precumpănitor.

Fără pretenţii de a emite păreri avizate pe problemă, mi se pare că pot sta la latitudinea judecăţii curente două aspecte asupra cărora nu s-a stăruit în de ajuns.

Se preconizează ca în decurs de 18 ani să se dea „gata” întregul zăcământ aurifer, afirmativ cel mai bogat zăcământ de acest fel din Europa. Aceasta însemnează că noi, actuala generaţie, vom epuiza o sursă de venit care a folosit multor generaţii de până acum şi, ca o sursă neregenerabilă, ar trebui drămuită şi în folosul generaţiilor viitoare. Este vorba de o bogăţie a unui popor iar nu numai a unei generaţii. Se spune da, dar banii obţinuţi vor asigura dezvoltarea mineritului în viitor. Se mai spune că plata se va face şi în natură, adică vom prezerva o cantitate de aur şi argint.

Cred că trebuie să avertizăm la modul serios asupra uşurinţei şi inconsistenţei dovedite cu care se fac anume promisiuni, se avansează anume garanţii. Exemplul BCR este deplin edificator. N-am fost asiguraţi că până şi ultimul bănuţ din această privatizare (cir