Orice nouă întâlnire cu Orchestra Română de Tineret constituie, pentru melomani, o tentaţie reală şi mai ales o garanţie că vor asculta muzică bună într-o interpretare de referinţă, aşa încât sala Ateneului a fost din nou plină şi entuziastă, publicul dornic să se bucure de calitatea excepţională a interpreţilor şi, de această dată, să urmărească programul prezentat apoi în Italia. S-au abordat lucrări extrem de diverse ca factură şi stil, dar aş începe cu… sfârşitul, pentru că suita Tablouri dintr-o expoziţie de Musorgski-Ravel s-a ridicat la un nivel incredibil în plan expresiv, cu o încărcătură şi o „greutate“ uneori masivă, alteori gravă, cu o plasticitate a imaginilor ce sugerau „personajele“ sau locurile ce au inspirat partitura, cu o densitate ideatică şi o frumuseţe a sonorităţilor cum, sincer, nu am auzit nici la foarte mari orchestre. Şi nu este o afirmaţie amabilă, ci raportată la versiuni fără relief şi parcă interminabile, „oferite” în seri cu mari pretenţii. Am fost, cu toţii, fascinaţi de maniera în care s-au construit şi au alternat planurile contrastante, de strălucirea explozivă – dar nicio clipă supradimensionată ca decibeli – sau de fineţea unor contururi sensibile, jucăuşe sau cu o notă de tristeţe, de perfecţiunea cu care s-a derulat totul într-o curgere impresionantă, gradată şi permanent susţinută ca atmosferă şi tensiune, până şi celebra temă a Porţii Kievului fiind, de fiecare dată, altfel redată, păstrându-şi însă grandoarea. O asemenea interpretare poate şi trebuie să fie gravată pe disc, pentru a rămâne ca etalon – rar am avut privilegiul de a mă lăsa cucerită şi impresionată astfel de lucrarea atât de mult cântată şi… atât de puţin înţeleasă de orchestre sau de dirijori. Iar Cristian Mandeal a realizat o creaţie uluitoare, ştiind să explice, să sugereze, să ceară ca fiecare detaliu să fie… aşa cum tre Publicitate buie, pentru ca „î