Casa regală Cioabă, dacă putem spune așa, a apărut în 1992, după vizita impresionantă a regelui Mihai în România. Cei care au fost în București de acel Paște din ’92 își amintesc, probabil, că aproape un milion de oameni au ieșit pe străzi pentru a-l vedea pe cel care a fost regele României până la 30 decembrie 1947. Atâta amar de oameni veniți – unii din curiozitate, alții din simpatie față de rege – l-a speriat pe Ion Iliescu, cel care oricum se înspuma vizibil în jurul gurii atunci când auzea de monarhie. Așa că 1992 a fost anul în care, pentru că povestea cu regii și moșierii care vin să împileze poporul nu prinsese, a început operațiunea de defăimare a Casei Regale prin înființarea de regi, împărați și bastarzi cu pretenții la tron.

Primul rege scos din pălărie de către regimul Iliescu a fost Ion Cioabă, bulibașă al romilor din Sibiu. Acesta s-a decretat rege internațional al romilor, și așa i-a rămas numele. După el a apărut împăratul Iulian, văr cu regele, de altfel, și locuitor al aceleiași străzi pe care stătea și regele Ion. A fost adus din străinătate și urmașul bastardului lui Carol al II-lea, Paul Lambrino, care a intrat rapid într-un proces de recunoaștere nu a paternității, ci direct a statutului său de prinț și moștenitor real al tronului României. Un tribunal din Alexandria, Teleorman, l-a decretat pe acesta Paul de România și, deși judeca după legile republicii, nu după cele ale regatului, a încercat să-l facă pe caraghios adevăratul urmaș legitim al lui Carol al II-lea.

În timp ce TVR și ziare precum Adevărul, Dimineața, Azi sau Vocea României nu vorbeau despre regele Mihai decât folosind sintagmele “ex-regele”, “fostul rege”, “fostul suveran” (da’ asta mai rar), când venea vorba despre Cioabă, Iulian sau Lambrino, foloseau cu gura plină sintagme precum “regele”, “împăratul”, “urmașul regelui Carol al II-lea”. Un exercițiu de mani