Nu ştiu cum se face, dar, la români, vacanţele au aproape mereu dimensiuni cataclismice. Dis de dimineaţă, joia trecută, când cu „liberele de Sfânta Maria”, Bucureştiul semăna cu Hiroshima de după Enola Gay: pe marile bulevarde nu era ţipenie de om, străzile-pustii, metrourile îmi circulau pe sub tălpi ca nişte şerpi flămânzi şi inutili.

Atmosferă ca-n cântecul lui Leşe: „Nu-i lumină nicări/ Or murit tăţi oamini!”. Când se prezice câte o zi de odihnă, avem o voluptate a ocultării ceva de speriat! De pildă, dacă şi-au propus să o cotropească, i-aş sfătui pe inamicii României să dea năvală în orice zi de vineri, după ora 14,35: până luni, pe la prânz, nu li s-ar împotrivi nimeni. Momente nimerite mai sunt destule şi în timpul anului. Bunăoară, după Revelion, când dorul greu de cârnaţi şi sarmale se stinge obligatoriu cu bicarbonat şi molan. Dar iată că vine imediat Sfântul Ion, când amintirile culinare se reîncarnează la propriu . Urmează bucuria întâlnirii cu colegii de birou, care şi ea trebuie cinstită cu o palincă mică dar deasă, asezonată, acolo, cu nişte firicele de şorici. Un toast e „un must” şi în ziua de 24 ianuarie, Ziua Principatelor unite de Cuza-vodă. Însă de la începutul lui februarie, vigilenţă sporită şi turaţie maximă! Noroc că e lună scurtă. Şi se apropie sezonul mărţişoarelor, care ţine cam până după Ziua femeii. În aprilie, se trage ca pentru „cincinalul în patru ani şi jumătate”. Cu un moment de respiro, de Ziua Internaţională a Muncii, când berea şi micii defilează iarăşi pe catwalk. Dacă Paştele pică în mai, cum s-a întâmplat anul acesta, şi luna asta e vraişte. De la 1 iunie, întreaga ţară îngheaţă cu gândul la viitoarele călduri: vin concediile! Deci orice se amână „pe la toamnă”. Nu mai găseşti pe nimeni, nu te mai poţi bizui pe cuvântul nimănui, azi e aici, mâine te pomeneşti că-ţi răspunde din Corfu. Aşa că, vara, orice iniţiativă tre