Cazul Alexandru Vişinescu a stârnit multă emoţie, dar a ridicat şi o întrebare majoră: de ce nu s-a întâmplat nimic în legătură cu aceşti indivizi care, probabil, nu vor da niciodată seama pentru ce au făcut?
În primii ani de după 1989 au început să apară mărturii ale foştilor încarceraţi. Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Constantin Ticu Dumitrescu şi atâţia alţii spuneau prin ce au trecut şi ar fi putut face declaraţii în faţa oricărui tribunal. În loc să fie ascultaţi şi respectaţi, foştii deţinuţi politici au devenit victimele unor campanii de denigrare care echivalau din punct de vedere sufletesc cu o a doua întemniţare.
Deşi au spus de milioane de ori că nu vor răzbunare, supravieţuitorii lagărelor comuniste au fost prezentaţi ca un fel de membri ai unei organizaţii teroriste, însetaţi de sânge, hotărâţi să pornească marea vânătoare la adresa celor care i-au prigonit.
Nu s-a întâmplat nimic nici când CDR a ajuns la putere şi un deţinut politic cum a fost Ion Diaconescu a ajuns preşedinte al Camerei Deputaţilor. Aceşti oameni au fost sabotaţi din prima clipă de după câştigarea alegerilor. Şi până la urmă, Securitatea i-a învins. Cu mare caznă şi cu obstacole uriaşe, a trecut legea de deconspirare a dosarelor Securităţii. Câţiva colaboratori şi informatori au fost dezvăluiţi. Dar nu au fost puse în lumină numele ofiţerilor care prin metode specifice au creat şi menţinut în funcţiune reţelele de informatori. Autorii au rămas mereu necunoscuţi şi nepedepsiţi.
Ar fi fost de aşteptat ca actul din 2006 de condamnare a comunismului să schimbe ceva din această coabitare de catifea cu torţionarii comunişti. Marele balon de săpun al condamnării comunismului a plutit uşor deasupra societăţii româneşti stârnind admiraţie prin irizările produse în lumina soarelui. Simpozioane liniştite, sesiuni aşezate de comunicări ştiinţifice, mese rotunde înţelepte,
