La cîte o bălăcăreală de politică internaţională, în ţările normale la cap, adică la vîrf, ministrul de Externe se răţoieşte la adversari, iar preşedintele sau unde e cazul, regele, îi ia mai cu binişorul. În asemenea situaţii – vezi cearta britanicilor cu spaniolii, iscată de la Gibraltar – rolurile şi accentele sînt atent distribuite, după această strategie verificată. La noi a fost invers, fiindcă Preşedinţia şi externele nu se conversează sau, dacă o fac, vorbesc pe limbi diferite. Corlăţean a făcut balet diplomatic, arătîndu-le fustiţa ungurilor care au lăsat Budapesta, ca să-şi facă în Ardeal campanie electorală. Băsescu în schimb a sărit la ei cu toroipanul, de a început să-i miroasă amicului Tokes a dictatură. Totuşi, dacă v-aţi uitat, Băsescu nu s-a legat de Orban şi nu i-a rostit nici lui Tokes numele. A sărit la jugulara Ungariei. Ca şi cum dacă te duci într-o vizită şi simţi că unuia dintre administratorii temporari ai imobilului îi miros picioarele, te apuci să spui că pute casa. Să nu ştie Băsescu că în Ungaria sînt şi politicieni care se ceartă cu naţionalismele arţăgoase ale lui Orban şi pe care extremismele jobbicilor îi dezgustă? Cred că ştie, dar nu-i pasă, de dragul Ebei şi a Mişcării lui Populare, adică, de fapt, tot de dragul mezinei sale. Pentru asta Băsescu n-a ezitat să-i contrarieze sau chiar să-i irite pe maghiarii din România cu atacul lui împotriva Ungariei, deşi dacă acum mai e preşedinte o datorează şi maghiarilor care au stat acasă la referendum. Socoteala lui Băsescu a fost cît se poate de simplă. De la unguri nu face rost de voturi nici pentru Eba, nici pentru PMP-ul lui. S-ar putea alege în schimb cu voturile ardelenilor dezgustaţi de partidele noastre extremiste, dar care mai pot fi întărîtaţi cu mesaje antiungureşti. Atitudinea asta, de un cinism iresponsabil, faţă de etnicii maghiari din România e cu atît mai strident