De la hidosul număr al Dilemei nr 265 din data de 5 martie 1998, dedicat în întregime demolării lui Eminescu, arta flegmei s-a diversificat. Periodic Eminescu este atacat şi terfelit în fel şi chip, mai ales de către personaje de alt neam. Cum ar fi de exemplu, zilele trecute, CTP, care s-a întrebuinţat în stilul său cvasi comunist pentru a-i contura lui Eminescu o imagine de ateu, anticreştin adică, rupt şi diferit de romani până într-acolo încât CTP-ul l-a definit drept neromân – ca şi când romanii ar fi ceva scârbos şi greţos, definiţie ce nu poate veni decât de la un personaj de alta etnie.

Tâmpeniile lui CTP vin din neantul minţii sale înguste de evreu credincios în farfurii zburătoare, de inginer autor de insalilari şi nuvelete de science fiction, cu omuleţi verzi, adus de Iulian Vlad, unchiul său în presă (cel puţin aşa se lauda pe vremuri CTP).

Nu înţeleg de ce foarte puţini dintre evreii din presa şi din viaţa politică îşi asuma public etnicitatea. Ciutacu, Andrei Gheorghe sunt doar doi dintre aceia care şi-au clarificat public evreitatea. Sunt însă mult mai mult decât doi evrei în media şi în politică. Corect ar fi cånd se manifestă public să-şi decline identitatea pentru ca publicul să-şi poată calibra percepţiile în cunoştinţă de cauză. Faptul că evreii au în mod special o problemă cu Eminescu e de înţeles. Din motive întemeiate Eminescu le-a dedicat „israeliţilor” la vremea să, numeroase materiale de presă. Până în ziua de azi, Eminescu, deşi mort de mult, este încă o ţintă predilectă a comentatorilor evrei, dar şi al autorităţilor „religioase” ale evreilor (am pus ghilimele deoarece ei nu au chiar o religie) rabinul comunist Moses Rosen. În perioada comunistă Eminescu a fost pus la index – pe partea de jurnalism politic, iar după 1989, încă mai abitir a devenit ţinta politrucilor kominternisti, a u