Periodic, dinspre Ministerul Sănătăţii se lansează proiecte, promisiuni, idei de reformă, unele nerealiste, utopice, nefundamentate – organizarea spitalelor ca srl-uri şi fundaţii, spargerea monopolului asistenţei de urgenţă şi privatizarea acesteia, posibilitatea creşterii salariilor medicilor (a unora) până la 1.000 de euro (!), chirurgul bine pregătit care ar putea fi solicitat să opereze în multe alte spitale (ceea ce mi-a sugerat sintagma „chirurgul rătăcitor“), salarizarea medicilor diferenţiată în funcţie de performanţă, reluarea unui program (PNESSP) care la prima ediţie nu a confirmat, consumând în schimb sume considerabile (175 de milioane de euro!), sume care ar fi fost utile în multe alte sectoare ale asistenţei medicale, oficializarea unui număr mare de practici alternative, multe fanteziste, cu eficacitate neprobată, aprobate să fie practicate şi de persoane cu diplome de studii superioare neobligatorii medicale – politehnică, economie, litere, geografie ş.a., susţinute din fondurile de asigurări de sănătate. Nu de dragul contestării neapărate şi al criticii, ci în scop constructiv, de prevenire a unor erori care se pot strecura sub umbrela prea primitoare a reformei, îmi voi îngădui în cele ce urmează câteva observaţii, sper, pertinente. • Preconizarea organizării spitalelor ca „srl-uri şi fundaţii“ este un model preluat în grabă dintr-o ţară cu care avem puţine în comun, fără studii de impact, fără evaluări prealabile ale posibilităţilor de implementare. • Monopolul asistenţei de urgenţă. Sunt câteva domenii unde statul poate avea monopol. Asistenţa de urgenţă este o obligaţie în primul rând a statului, care presupune: organizare cât mai aproape de perfecţiune, datorită riscurilor de pierdere a unor vieţi omeneşti, finanţare importantă (acesta, nu vocaţia etică a ajutorului, este motivul care atrage iniţiativele private), dotare