Avem următoarea paradigmă: Cârciumaru îl vrea pe Condescu (oare de ce?), Călinoiu nu (oare de ce?). Condescu nu mai e, ca atitudine, ca demersuri, ce a fost pe vremea când avea puterea, membrii de sindicat par a fi, în cel mai fericit caz, indiferenţi faţă de soarta şefului lor, conducerea CEO îl suspicionează pe Marin Condescu că nu ar fi cheltuit tocmai corect banii echipei de fotbal, în timp ce acesta susţine că, dimpotrivă, i-a gospodărit cu multă sârguinţă. Nu vi se pare acest tablou ca având un autentic specific românesc? Un pic mioritic, un pic caragialesc şi chiar ideea mănăstirii lui Manole îşi poate găsi rostul în această zidire din care răzbat contrariile ce, într-un mod nefiresc, formează un întreg dizgraţios, dar şi frumos. Contradictorialitatea evidențelor sfârşeşte, în cele din urmă, într-o descompunere aproape chimică, non-umană, cu atât mai puţin raţională. Toţi cei implicaţi în acest tablou vorbesc în numele a ceva şi al cuiva, ca şi când ei ar fi noi şi interesele celor mulţi ar fi şi ale lor, ale celor puţini. Este adevărat că ei pot fura în numele nostru, însă exclusiv în conturile lor. Se şi pot război în numele nostru, însă e clar, exclusiv pentru problemele lor. Dar şi norodul are partea lui de nerozie – şi încă mare -, pentru că, dintr-un motiv sau altul (motivele reclamă doar justificarea unei prostii organice), a simţit nevoia să se lipească, să se infiltreze, să se asocieze cu o tabără orală, aşa că e de ajuns să citeşti presa într-o zi sau să asculţi radiourile şi să observi că unii sunt cu alţii, iar ceilalţi cu ceilalţi. Dar şi pe stradă, dacă ai proasta inspiraţie să deschizi acest subiect, imediat eşti pălit drept în moalele indiferenței, dacă o ai, de bâzdoaca oamenilor care, observi cu uşurinţă, că nu ştiu de ce, dar totuşi sunt de partea cuiva.

Condamnarea unui cadavru…act de justiţie?!

Am lăsat câteva zile să treacă