În ciuda unor titluri optimiste apărute în media românească, Directiva 24/2011 nu va deschide larg accesul la tratament în orice ţară a Uniunii Europene pentru toţi pacienţii români, indiferent de categoria socială din care fac ei parte. De altfel, aceasta ar fi chiar contrar prevederilor Directivei, care avertizează că „transpunerea prezentei directive în legislaţia naţională nu ar trebui să conducă la situaţia în care pacienţii sunt încurajaţi să recurgă la un tratament în alt stat decât cel în care sunt afiliaţi“. Tocmai de aceea, Directiva pune la dispoziţia statelor membre, în mai multe articole, instrumente prin care o potenţială migrare a pacienţilor va putea fi controlată. Cu toate acestea, Directiva ar putea permite, în funcţie de felul în care ea va fi transpusă în legislaţia românească, ieşirea din ţară a unui număr de pacienţi suficient de important pentru a avea un impact economic consistent asupra sistemului sanitar de stat din România.

Prevederi favorabile pacienţilor români bogaţi

Situaţia atipică a sistemului medical românesc în contextul Uniunii Europene îi transformă pe pacienţii români într-un caz paradoxal de victime involuntare ale bunelor intenţii de legiferare ale instituţiilor europene care precizează că „valorile generale ale universalităţii, ale accesului la îngrijiri de bună calitate, ale echităţii şi solidarităţii au fost recunoscute la scară largă în cadrul activităţii diferitelor instituţii ale Uniunii“. Pentru pacienţii români, intrarea în vigoare a acestei Directive nu doar că nu va creşte accesul la îngrijiri de bună calitate, echitabile şi res­pec­tând principiul solida­rităţii, dar va scoate şi mai mult în evidenţă inega­litatea dintre pacientul cetăţean român şi ceilalţi cetăţeni europeni. Iată de ce. Directiva prevede că, „indiferent de locul acor­dării asistenţei medicale“, costurile vor fi „ramburs