Într-o lume a vitezei, dopingul a ajuns o necesitate, însă sportul nu va avea eroi pe bandă rulantă dacă oamenii nu înțeleg să se dopeze în masă.
Toată lumea l-a luat la refec pe Armstrong că s-a dopat ca un porc pentru a defila ca o gazelă prin Pirinei și Alpi. Bun, bre, dar când pedala americanul de abia se țineau motocicliștii după el, ne frecam mâinile de bucurie că mai există supraoameni printre noi, nu?
Cine naiba ar fi vrut să vadă pe Alpe d’Huez vreun amărăștean cu picioare de plumb, împingând ca Sisif o bicicletă pe care abia o mai țineau spițele? Noi avem nevoie de Bruși Williși în orice domeniu, capabili să doboare într-o zi lanțurile muntoase din Europa, iar seara să facă o mie de abdomene de relaxare.
În atletism, vestea dopării pachetelor de mușchi Gay și Powell ne-a șocat din nou. Dar ne plăcea când băieții se transformau în Lamborghini pe pistă și ne rugam să dribleze cu ușurință probele de sânge și urină, ca să-i mai vedem și tura viitoare.
În tenis, Nadal joacă de dimineața până seara pe zgură, transpiră cât să uzi fără probleme o juma’ de pogon de roșii, după care o ia de la capăt a doua zi, nemulțumit că a alergat doar 50 de kilometri într-un meci, însă, surpriză! – aici apa plată cu lămâie face minuni.
Dacă peste vreo trei ani vin însă unii și zic că Rafa ar fi luat și niște Epo la cafeaua de dimineață, o să jucăm din nou rolul dezamăgiților.
Tocmai de aceea, aș propune ca în fiecare sport să existe reguli clare de dopat, adică să se dopeze toți, ca să fie competiția egală și spectaculoasă în același timp. Să nu-mi spuneți că preferați să-l vedeți pe Bolt alergând suta în 12 secunde, sau pe Froome cărându-și bicicleta în spate pe Mont Ventoux!
comentariu Într-o lume a vitezei, dopingul a ajuns o necesitate, însă sportul nu va avea eroi pe bandă rulantă dacă oamenii nu înțeleg să se dopeze în masă.
Toată lu
