Unul dintre romanele postdecembriste cele mai dragi publicului cititor a fost în sfârşit ecranizat. Tanti Emilia, cea care atât de mândră recunoştea: „Sunt o babă comunistă“, îşi continuă viaţa din cartea lui Dan Lungu pe marile ecrane, în viziunea regizorală a lui Stere Gulea.

După vizionarea de presă de la Cinema PRO, la masa tovărăşească aranjată ca pe vremuri, cu mileuri de macrame şi ştergare populare, pe care tronau sifoane, siropuri şi prăjituri ce aminteau de epoca rememorată în film, spectatorii îşi împărtăşeau părerile, discutând la un fursec şi cu artiştii. Puteai lesne să te prinzi cine citise şi cine nu citise romanul lui Dan Lungu. Cei cu feţe mai lungi erau cei care nu fuseseră convinşi de film pentru că adoraseră cartea. Recunosc că mă număr printre aceştia. Filmul avea toate premisele să fie o capodoperă, dar a ratat cu seninătate acest lucru tocmai pentru că a dorit să-şi clameze prea mult independenţa faţă de roman.

A fi sau a nu fi comunist

Doamna Emilia din volumul lui Dan Lungu era o femeie simplă, crescută la ţară, care poartă comunismul în cuget şi-n simţiri pentru că acest regim criminal şi inuman pentru alţii, pe ea o făcuse „om“. Pentru că în comunism s-a făcut fată de oraş, tot atunci s-a şcolit la o profesională, a început să muncească într-o fabrică, a primit apartament, butelie şi tot ce-şi mai putea dori un reprezentant al clasei muncitoare. Cu isteţimea românului care „se descurcă“, femeia s-a simţit în comunism ca peştele în apă. Revoluţia, democraţia originală, închiderea fabricii, ieşirea la pensie, toate astea au însemnat sfârşitul lumii ei. Nu îşi pune nici o clipă problema moralităţii comunismului ca sistem, ci a faptului că acum nu mai are siguranţa zilei de mâine. Acesta este mecanismul de gândire tipic nostalgicului comunist. „Nu contează că puşcăriile erau pline de oameni nevinovaţi, noi aveam slujbă, Dac