La camera de gardă a unui spital de urgenţă se prezintă un pacient cu o patologie oncologică în fază terminală. Care trebuie să fie atitudinea urgentiştilor în faţa unui asemenea caz? Câte resurse pot şi trebuie să fie direcţionate către un caz la care intervenţiile sunt doar paliative? (Dr. A. M.) „Terminal cancer is a malignancy expected to cause the patient’s death in a short period of time (weeks to several months). Patients with terminal cancer have at least two of the following: no response to any form of therapy, tumor-related cachexia, metastases to multiple sites or secondary metastases (i.e., those arising from an already metastatic focus), a need for constant pain medication, and compression of vital stuctures.“ (McGraw-Hill Concise Dictionary of Modern Medicine, 2002). În ultima zi de viaţă, 61,5% din bolnavii cu un cancer terminal din Perth (Australia) erau în spital şi 10% din ei veniseră cu doar câteva ore în urmă la camera de gardă1. De cealaltă parte a globului, în Noua Scoţie (Canada), proporţia celor care vor sfârşi într-un pat de spital era de 68,4%2. Cei care evită spitalizarea sunt dintr-o categorie socioeconomică favorizată, au acces la metode moderne de paliaţie şi se bucură de atenţia unui medic de familie care asigură continuitatea îngrijirii. Oricare ar fi cifrele aplicabile României, concluzia nu poate să fie decât aceeaşi: majoritatea celor care suferă de complicaţiile cancerului terminal nu va muri acasă. La prezentarea în camera de Publicitate gardă, bolnavul de cancer terminal este, de cele mai multe ori, in extremis. Am asistat cu toţii la dispneea bolnavului de cancer bronhopulmonar cu metastaze pleurale, la durerile abdominale insuportabile ale cancerului de pancreas, la delirul provocat de hipercalcemie şi de encefalopatia hepatică sau uremică. Pentru medicul de gardă, aşadar, există întotdeauna justificări pentru