Pentru mine nu a existat muzică înainte de Revoluţie. Pur şi simplu nu-mi amintesc să fi ascultat muzică înainte. Nici măcar nu eram atât de mică. Aveam 8 ani la Revoluţie, dar muzica mea s-a născut cu postul de televiziune SOTI.
Am fost o elevă proastă, nu-mi plăcea să învăţ, consideram profesorii (aproape toţi) idioţi fixaţi în materia lor, oameni care nu mai au nimic de spus pe lângă fixaţia lor. Cu siguranţă că n-aţi vrea să ştiţi ce părere aveam despre matematică (în orele de matematică citeam „David Copperfield“, cu cartea ascunsă sub bancă). Colegii mei de clasă erau toţi copii de baştani (baştani de pe vremea aia, adică profesori universitari, oameni încuiaţi – ingineri, nu artişti ca ai mei) şi mă făceau să mă simt inferioară prin orice, aşa că citeam. Eram mică, slabă, cu adevărate furii la adresa celor care, simţeam eu, mă umilesc. Şi atunci, când ajungeam acasă, sau chiar dimineaţa înainte să plec la ore, deschideam televizorul alb negru (moştenire de la Răposatu’) şi ascultam muzică pe SOTI.
Muzica mea era frumoasă, muzica mea era cu videoclipuri frumoase (pentru mine), muzica mea avea desene animate. Nu ştiam ce spune acolo (nu învăţam nici la engleză, pe care abia o începusem în clasa a III-a), dar muzica mea îmi vorbea numai mie.
Profesori imposibili, copii chinuiţi care se răzvrăteau, educaţie făcută cu rigla la palmă (sau la fund), uniforme care ne puneam pe toţi pe acelaşi loc (deşi eu eram specială), lipsă de sentimente, de înţelegere. Era perioada revoltelor, a răzvrătirilor, a luptei împotriva autorităţii. Aşa vedeam eu anii ’90. Nu avem nevoie de educaţie, nu avem nevoie de control, nu avem nevoie de sarcasme în clasă, profesori, lăsaţi copiii în pace!
Pink Floyd pentru mine n-a fost o simplă formaţie, a fost ceea ce m-a format. Cei din jur mă făceau „rockăriţă“ (atunci suna ca şi cum aş fi ascultat cea mai de jos muzică
