Pe spate am o alună. Fiind ea poziționată pe spate, nu mă deranja când mă încordam în oglindă, pentru că n-o vedeam, deci, în ceea ce mă privea și mă privește în continuare, rămân la fel de simpatic și de bine făcut. Aici aș putea menționa că mă duc la sală, dar ar fi pueril și n-ar avea legătură cu subiectul. În concluzie, mă durea-n alună de alună, până când… Până când cineva înțelept, o femeie, desigur, mi-a zis că o alună mare poate fi un început de cancer de piele. Cancer? Hm, foarte credibil, căci sunt genul de om, pe care, dacă-l doare burta după ce a înghițit pepene, porumb și piersici, combinate cu bere, are un singur gând: cancer! Un coș mai mare? Cancer! O venă suspect de proeminentă? Cancer!
„Te duci la doctor și ți-o scoate“, pe ea, pe alună, insistă femeia înțeleaptă, „în cinci minute te rezolvă“. Prin urmare, mă duc la doctor.
Și mă tot duc
La doctorul de familie întâi, pentru că, în România, nu poți sta de vorbă cu un medic, fără ca un alt medic să fie de acord cu asta și să-ți semneze o recomandare, ca fiind din partea lui, adică „băi, vezi că-ți trimit un idiot cu probleme psihice, care are o alună pe spate și crede că are cancer la plămâni; Eu am râs, poate râzi și tu, pusi, pusi, semnătură indescifrabilă“. Și așa am pierdut o jumătate de zi, pentru că, în ciuda termenului, medicul de familie nu lucrează pentru familia ta, ci pentru familia de pacienți din cartierul tău. Era coadă, a durat ceva, dar după trei ore aveam trimiterea – Spitalul Militar – Secția Dermatologie.
Și m-am tot dus până am ajuns la spital. Care e mare. E mare, frate, Spitalul Militar, e compus din nenumărate clădiri, ridicate ici-colo pe un hectar de teren. Și, cum spuneam, mă duc la spital, la Dermatologie. Aștept. Și aștept. În sfârșit, intru în cabinet. „Săru-mâna, știți, am o alună, e cam nașpa…“. „Nu la noi“, „Dar unde?“ „La policlinică“, „Unde-i polic
