Limitarea, distorsionarea, chiar pervertirea sensului democrației sunt la modă și adesea ele sunt chiar pretinse de majorități îndoctrinate, fanatizate sau măcar amăgite.

Când, în 1991, Francis Fukuyama, un neo­he­ge­lian optimist, anunța „sfârșitul istoriei“ prin extinderea universală a democrației liberale, mulți ne-am îndoit deja de luciditatea po­litologului american. Și vre­murile erau totuși favorabile pronosticului său. Dar astăzi, după două decenii și mai bi­ne, urmărind, oricât de su­per­ficial, ceea ce se petrece în Egipt, în Siria și în general în lumea islamică, dar și în Ru­sia lui Putin sau China, nu pu­tem decât să constatăm eșe­cul lamentabil al ideii de de­mocrație liberală în aceste întinse zone și arii de civilizație. Dimpotrivă, pare mereu mai plauzibilă teza rivală a lui Samuel Huntington, după care democrația liberală este un produs tipic occidental, produs care nu poate fi ex­portat decât, cel mult, în mod distorsionat în alte culturi.

În Egipt, democrația a fost mimată de gu­ver­narea președintelui demis, Mohamed Morsi, care, deși nu câștigase alegerile decât cu 51% din voturi, trecuse la impunerea legii islamice acestei țări de peste 80 de milioane de lo­cuitori. A fost răsturnat de un complot al ar­matei (formate și înarmate de americani în timpul lungii guvernări Mubarak), susținut în­să de o parte importantă a populației, cât și, din umbră, de regimurile arabe din Golf și de occidentali. Rezultatul a însemnat lupte de stradă care au produs deja sute de morți. Ar­mata și poliția au tras în plin în manifestațiile violente organizate de Frații Musulmani, care s-au baricadat în moschei și, atunci când au putut, au incendiat biserici. Egiptul pare să ur­meze, treptat, calea dezastruoasă a Siriei, adi­că a războiului civil sau, în cel mai bun caz, a represiunilor violente din partea armatei de tipul celor din Algeria din anii ‘