Din magazia asta bezmetică de lume, din uzina de caractere pe care a produs-o pământul, toată lumea ia şi consumă într-un desfrâu de abundenţă idei,relaţii,bunăstare,beneficii.E o lume de vânzare. Ca să fie treaba bună, unii oameni se vând pe sine.Se dau crezând că celălalt va ştii cum să îi consume,fără să îi epuizeze dar nici să îi înmulţească.Pentru caricaturile societăţii noastre, asta e calea de mijloc.Stăm unii cu alţii pentru că e vremea.

Cândva, un suflet drag mi-a spus că mă grăbesc. Adun prea mult unu cu unu, împart prea repede la doi, râmân timpuriu cu nimic. Are dreptate. Când mă uit în urmă însă, caut o explicaţie. Dar toată lumea trăieşte cu jena vremii agăţată de gât.

Într-un fel, fiecare trâmbiţează pe limba lui că nu mai e timp.

Mai întâi, au uitat la soare omenia. Mici resturi de umanitate s-au stafidit şi s-au întins caramelizate în cafelele prelungi, în licoarea pe care cei mulţi şi-o beau egoist şi o împart altora ca pe un potir de secrete pierdute, ca un elixir de dezlegare. Acolo, în stradă, s-a uscat pielea de celofan a oamenilor alunecoşi, ţesându-se în jur ziduri de regrete, de temeri, de taifasuri obsedante care oricât de agitate şi semeţe ar fi, nu dezbracă pe nimeni de conştiinţă.

Doar adâncesc straie noi de aparenţă peste mici împăraţi nebuni, care au pierdut şi guvernarea de sine.

Sunt peste tot: ei împart raţia de pâine, privilegiile, credinţele şi minciunile între cei care citesc, despre toate astea, la cafea, ultima povestioară dintr-un larg de lume. Nu-i suficient că toţi „precupeţii” de bună credinţă au făcut cafeaua amară. Nu. A trebuit să se nască omuleţii de zaţ, siluetele de rest ale clevetelilor de crâşmă ori de recreaţie. Ei sunt cei pe care îi vezi mereu când te scufunzi, când ai ajuns adânc, într-un noroi de păreri, de cuvinte, de suflete care se adună ca praful fiert al unor boabe măcin