Sportul organizat de stat a ajuns ca tehnica de luptă sovietică din hangarele Armatei
Imaginea de la intrarea în Ghencea e tare, tare de tot. O steluţă impotentă atîrnă fără graţie, doborîtă de vreme şi de nesimţire, pe sigla vajnicului club al Armatei. 10 titluri răpuse dintr-o lovitură, ce paradox! În vreme ce la echipa de fotbal se desfăşoară un soi de delir al designului, cu variaţiuni nesfîrşite ale celebrului logo, cu oameni armonizîndu-se în costumaţie, fie că joacă în Europa sau la vreun grătar, clubul-mamă se părăgineşte grav. De o parte strălucire, glamour, rezultate şi cinism, de cealaltă o anchiloză care lasă să se vadă, ca o gaură de rugină făcîndu-şi drum spre lumină prin blindajul unui tanc uitat de sovietici, adevărată faţă a unei instituţii falimentare, dar cu pensii uriaşe.
E chipul dezinteresului care cuprinde altfel tot sportul românesc. Sînt necăjiţi care se iau de fotbal pentru că ocupă pagini întregi de ziar. Numai că atunci cînd fotbalul întîlneşte alte discipline e ca atunci cînd se întorcea fratele din America. Din altă lume. Putem glosa de aici fără sfîrşit, adevărul e greu de contrazis: ceea ce e păstorit din bani publici arată rău. E întreaga problemă a unui stat slab, necontrolat de contribuabilii lui, nepregătit, fără chef de performanţă. Şi unde să se vadă asta mai bine ca în sport? Priviţi la ultimele isprăvi! Au început să ne iasă degetele prin ciorapi.
Ce-am aflat de curînd? Că o disciplină cu două medalii olimpice e burduşită de dopaţi şi că la atletism, acolo unde altădată Szabo şi Beclea se păruiau pentru aur, acum bate vîntul disperării. Ultima şansă mondială a fost Marian Oprea, la triplu. O evoluţie ca un rezumat al istoriei pe care o trăim. La prima încercare, fără presiunea rezultatului, a reuşit saltul maxim. Apoi a ratat 4 din următoarele 5 tentative, consecutiv pe ultimele 3, fapt unic în finala de 8.
