Când ştirea morţii lui Costică Ştefănescu a făcut ţăndări liniştea oraşului toropit de căldură, un tânăr îmbrăcat într-un tricou albastru al Universităţii Craiova a fugit la Spitalul Militar ca să aprindă două candele pe trotuar.
„Am primit vestea cu durere în suflet. Nu-mi vine să cred. Marele meu ghinion e că nu l-am prins jucând. Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare fotbalist”, le-a spus Robert Buga ziariştilor şi cameramanilor. Avea lacrimi în ochi. E povestea unui suporter care îl cunoaşte pe Ştefănescu doar din spusele părinţilor, din cărţi sau din imaginile de arhivă.
“Une belle allure”
Gestul lui Robert este emoţionant ca rândurile lui Ioan Chirilă, care a plecat şi el, cu mult înaintea lui Ştefănescu. “Căpitanul echipei naţionale şi al Craiovei are, cum spun francezii, une belle allure. Ai mereu impresia că şi-a uitat valiza-diplomat pe o masă de conferinţă, la Geneva sau la Stockholm. Vorbeşte puţin, mai ales de când e căpitan. Îşi cântăreşte cuvintele. În faţa lui, glumele devin întotdeauna mai pudice. Până şi Cîrţu se supune acestei reguli”, scria Nea Vanea acum 29 de ani, în volumul “Pe marile bulevarde ale fotbalului”, un jurnal al celor 1.001 de nopţi dinaintea calificării la Euro 1984. Selecţioner era Mircea Lucescu, iar Costică Ştefănescu însemna poate numărul 1 al unei echipe naţionale în care juca deghizat cu numărul 6. Au trecut de-atunci aproape 30 de ani, dar meciul de pe “Rasunda” din Stockholm şi cel de pe “Slovan” din Bratislava rămân vocalele uimirii noastre de copii.
Un alt căpitan: Ioan Chirilă. Al ziariştilor sportivi din România FOTO Arhivă personală
“Vine Ardealul”
Tot 30 de ani au trecut de la o altă poveste de neuitat cu Costică Ştefănescu şi pe care am scris-o în primăvara lui 2012, înaintea meciului Atletico Madrid – Athletic Bilbao, disputant la Bucureşti, în finala Ligii Europa. @N
