Istoricul Mihai Sturdza, născut în 1934, este strănepotul lui Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei. După o condamnare ispăşită în anii ’50, pentru nedenunţare de complot, emigrează în 1963, stabilindu-se la Paris. Între 1986-1995 este redactor al postului de radio Europa Liberă. Autor a numeroase studii şi lucrări istorice apărute la Paris, München, Bucureşti şi Iaşi.
Domnule Mihai Sturdza, sunteţi unul dintre intelectualii cărora comunismul le-a luat totul: averea, trecutul, statutul social şi libertatea. Cum s-a numit în cazul dumneavoastră delictul prin care v-aţi făcut vinovat în ochii comuniştilor?
Delictul se numea „omisiune de denunţ”. Nu denunţasem o uneltire împotriva ordinii de stat, un complot de care nu ştiam, pentru că de fapt nici nu existase. Fusese inventat de către „organe” în urma căderii de la putere a Anei Pauker, în vara anului 1952. Trebuia găsite alte organizaţii de „duşmani ai poporului”. Organizaţia cu pricina, în cadrul căreia am fost inclus, era compusă din elevi de liceu, eu eram cel mai vârstnic – 17 ani (tocmai îmi dădusem bacalaureatul la Liceul Cantemir din Bucureşti), cel mai tânăr avea 15 ani neîmpliniţi. Băieţi, vreo zece, şi vreo patru fete, dintre care unii nici nu se cunoşteau între ei. „Şefa” organizaţiei, care avea 16 ani, era Marioana Cantacuzino, fata cunoscutului aviator Bâzu Cantacuzino, fugit din ţară. Cititorii revistei Dvs. ştiu că Marioana Cantacuzino este scriitoarea de mai târziu cunoscută sub numele de Oana Orlea. Cu încă doi colegi de liceu, ea aruncase bileţele pe care scria „Jos comuniştii” în cutiile de scrisori de prin cartier. Asta în 1950, Securitatea ştia încă de atunci, dar dată fiind vârsta vinovatei şi amatorismul delictului, aşteptase doi ani, să mai crească copiii şi să încadreze vinovata sub formă de „şefă de organizaţie” în Codul Penal.
În vara anului 1952 am fost a
