Alecu Mazăre a petrecut aproape şase ani în temniţe comuniste şi în colonii de muncă.

Alecu Mazăre, în vârstă de 74 de ani, este unul dintre cei 25 de deţinuţi politici romaşcani care mai pot povesti despre ororile închisorilor şi coloniile de muncă forţată. Deprins de mic cu munca şi cu necazurile, Alecu Mazăre s-a angajat, la 18 ani, într-o fabrică din Deva care producea utilaj minier. Vremurile erau, îşi aminteşte bătrânul, foarte grele. Toată lumea din fabrică vorbea în şoaptă despre viaţa grea la care regimul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu Dej, aflat atunci la putere, îi condamna să trăiască. “Pâinea pe cartelă şi raţionalizarea alimentelor erau discuţii pe buzele tuturor. Eram tânăr, entuziast şi-mi spuneam adeseori părerea despre tot ce se întâmpla în ţară”, spune bătrânul.

Nu a bănuit că tot ce discuta, ca între amici, s-ar putea întoarce, ca un bumerang, împotriva lui. “M-au luat la Securitate, m-au interogat, m-au bătut. Unul cu ochelari de tablă, care ştia bine să mânuiască foarte bine bastonul, vroia să recunosc că am vorbit cu X, cu Y. Nu eram singurul din fabrică turnat la Securitate pentru că port discuţii duşmănoase la adresa regimului. Am fost judecaţi de Tribunalul Militar din Sibiu, o instanţă care era formată tot din oamenii Securităţii”, spune Alecu Mazăre.

Cu sentinţa legată de gât, tânărul Alecu, considerat “duşman al poporului”, a pornit într-o “călătorie” cu final necunoscut.

Chinurile din temniţe şi coloniile de muncă

Până să ajungă la închisoarea din Gherla, Alecu Mazăre a stat o lună la Jilava, un penitenciar de tranzit. “La Jilava, nu am realizat foarte bine ce însemnă viaţa din temniţă, dar închisoarea de la Gherla, unde am stat din decembrie ’57 până în mai ’59, m-a marcat. Eram 80 de oameni într-o cameră care avea un geam de 30 de centimetri pătraţi. Din cauza respiraţiei atâtor persoane, pereţii încăp