Eliza Macadan, Anotimp suspendat, Cluj-Napoca,

Editura Eikon, 2013, 106 pag

Notaţia suavă, despre iubire, cafea şi păsări nu trebuie să ne înşele – ea digeră toate componentele aşa zicând de ordin feminin, pentru a le transforma într-o pastă pe cât de sulfuros-vâscoasă ideatic, pe atât de elegantă liric. Autoarea este, neîndoios, o cuceritoare a lumii, prin vers, exact în măsura în care face predicţii asupra apropiatei apocatastaze. Sensul existenţei e pus între paranteze pentru a fi celebrat prin chiar actul scrisului, cel care poate duce la sapientia, cea mai râvnită dintre puteri, dar şi cea mai obositoare: „M-am plictisit să fiu înţeleaptă/ mă voi prosti la bătrâneţe/ cu picioarele goale/ prin iarba târzie de toamnă/ mă voi îndrepta/ către un anotimp suspendat“. Intimismul chiar este o pistă falsă, în ciuda stilisticii asumat retro, pentru că imaginarul acestei poezii aparţine speţei atrocelui. Vechi unelte lirice, precum cele menite a „cosmiciza“ eul, sunt scoase din trusa uneltitoare de paradoxe spre a da seama de senzaţia sfârşitului iminent. Poeta se simte sincronizată cu „galaxia“, ştie pe cineva care „merge pe tocuri prin cer“, regimul diurn are o natură universală, şi, în general, micile mişcări personale sunt raportate la „harta lumii“, din care răzbat o mulţime de angoase „în fiecare dimineaţă devreme“. Tendinţa detaşării de contingent capătă dimensiunea unei atitudini care poate genera, simultan, o anumită forţă, ca şi o slăbiciune teribilă. Siguranţa de sine, datorată altitudinii lesne dobândibilă, îşi dă mâna cu spaima difuză conţinută în ştirile despre perturbarea gravitaţiei, drept care intemperiile care-i aduceau pe primii expresionişti la nevroze devin, acum, un soi de funebru pastel sideral: „plouă cu bucăţi de planetă moartă“. Dar nu lamento-ul disperării funcţionează ca un basso-continuo, ci murmurul, de esenţă calmă, al aş