Alexandru George îşi câştigă simpatia printr-o sinceritate mai accentuată decât se obişnuieşte, asumată nu fără riscuri, cât se poate de necesară însă înţelegerii şi explicării scrisului său. Unul asumat, organizat haotic, însă natural.

Autorul de întâmplări, petreceri, capricii, ne oferă şi amănunte direct organice, în A privi şi a vedea: Simple întâmplări în gând şi spaţii, CR, 1982: „Eu scriu stând în picioare, şi la mai multe lucruri deodată, uneori la câte patru, cinci şi citesc în acelaşi mod. Cred că asta corespunde stilului dispersat în care am ajuns să le văd pe toate, urmând logica unei priviri care se fixează capricios şi neaşteptat…”. Adeptul criticii de (re)cunoaştere, de identificare – în primul rând cu sine, apoi cu alteritatea, autori, opere – aici, în felul cel mai simplu şi direct, se expune. Iată, prin urmare, o adevărată, admirabilă autoscopie: cum scriem, aşa citim. Stilul, în sensul larg, scris-cititului, suntem fiecare dintre noi şi devine important să ne (re)cunoaştem. Din nou descoperim rosturile adânci ale (re)cunoaşterii critice, nu numai în limite literare, filosofice, dar integral umane. Intuiţia literar-filosofică, creatoare şi gnoseologică, a autorului, şi în ipostază critică, se cade a fi ea însăşi descoperită. O astfel de concepţie nu duce în nici un caz la eşecul scrisului, în sensul cel mai nedorit, dar chiar la mai multe limite ale salvării lui. Adevărul stilistic reduce astfel inautenticitatea gândului. Autorul scrie aşezat, în primul rând, în picioare, într-o funciară adecvare a expresiei cu sine, iar în anumite limite ce scrie el chiar stă, rămâne în picioare. Cam acelaşi lucru se întâmplă în cazuri de acest fel şi cu cititul. Asumarea înalţă. Este prima, determinanta alegere.

Critica profesată de Al. George, chiar în modul cel mai ferm, este aceea de recunoaştere. O critică, aşadar, estetic, filosofic, etic,